Sfârşit de poveste

2014...

                 A fost anul în care mi s-au predat cele mai multe lecţii. Pe unele le-am învăţat, pe altele le-am ignorat cu neruşinare.
                A fost anul în care am înţeles ca a fi om bun este o provocare, pe care cu ajutorul unora dintre voi am îndeplinit-o. Alături de câţiva oameni buni am adus zâmbetul pe chipurile multora dintre noi aflaţi în nevoie, iar asta mă motivează să o fac ori de câte ori pot, am ocazia, mi se cere sau simt nevoia.
                 A fost anul cu cele mai multe căderi şi ridicări, însă din puţinele lecţii învăţate, am înţeles că odată căzut, ai şansa de a te ridica mult mai sus decât erai, mult mai puternic şi mai frumos.
                 A fost un an în care am descoperit şi în care m-am descoperit, am reuşit să-mi ating unele obiective, am câştigat, dar am şi pierdut, mi-am răspuns la câteva întrebări ce mă măcinau, însă trebuie să recunosc că închei anul cu alte întrebări, fără răspuns.
                A fost un an al experienţei, un an în care am înţeles că atunci când pierzi, de fapt câştigi.
                A fost un an lipsit de echilibru, dar cu oameni frumoşi şi echilibraţi. Oameni care m-au ajutat să înţeleg că nimic nu este pentru totdeauna, ci totul trece. Mai ales răul. Oameni puţini, dar buni. Pentru mine, tinere speranţe, indiferent de vârstă. Mulţumesc.
               A fost un an presărat cu momente mai puţin plăcute, un an ce şi-a pus amprenta asupra mea, atât negativ, cât şi pozitiv, iar asta mă bucură. Mă bucură, căci am înţeles că Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubeşte, iar sufletul meu a fost zdruncinat de iubirea Lui.
               A fost anul în care, nu de puţine ori, am uitat de oamenii din jurul meu, am uitat de mine şi de momentele frumoase în care trebuia sa mă bucur. Iertare vouă.
              A fost anul în care poezia mi-a fost suflet, emoţie, durere. Dragoste eternă. Şi, totodată, realizare susţinută de multe suflete. Mulţumesc.
              Am un bagaj mare în suflet şi am trecutul într-o valiză pe care o port cu mine mereu, peste tot. Un trecut pe care nu-l pot retrăi, dar din care eu pot învăţa, iar voi din al vostru  Privesc cu încredere şi entuziasm spre noul an şi îmi doresc să ni se ofere ceea ce merităm, să fim mai buni, mai cu suflet, mai cu încredere, mai cu speranţă şi cu Dumnezeu peste tot.

                      Să vă bucuraţi de sfârşitul acesta de an şi de tot anul viitor. An nou cu bucurii şi reuşite. An nou mai bun, presărat cu bucurii şi reuşite!

ce nebunie

durere în suflet în oase şi-n vene
ochii aţintiţi în tavanul alb ca laptele
privirea pierdută agitată
şi-o ce inima bate şi răsună prin corpul rece.

pereţii se îmbracă într-un ton alert de tristeţe
în cuvinte nespus
şi-o lumină fumurie mi se agaţă de chip;
ce viată moartă - asta-mi şoptesc
să nu simţi nimic şi să simţi doar durere?
ce paradox ce nebunie.

gust amar gânduri negre şi-un suflet de cenuşă
o vreme de sfărşit trist -  haină pentru suflet.

sângele se zbate şi îmbrăţişează venele
le apasă le sugrumă le strânge le omoară
şi-mi spun că urmez eu;
zâmbesc nebunesc şi mă obişnuiesc cu gândul.

privirea mi se înceţoşează iar tavanul dispare
totul dispare.
amarul nu-l mai simt
gândurile-mi fug şi în mine apune liniştea veşnică.
nimic nu mai simt.
ce viaţă moartă - asta-mi urlau gândurile.

zgomotele lumii nu se mai aud
doar un tic-tac pierdut pe undeva printr-un colţ
îmi mai îmbracă sunetul în zgomot şi în amintire goală
pereţii se lasă iar cuvintele rămân nespuse
iar eu pierdută într-un fel de nebunie
într-o viaţă moartă fără de sfârşit
aştept.

???

trecuse ora cu ghinion
cerul s-a stins
mi se stinsese şi sufletul
și de frică am închis ochii.
negru de jur împrejur. întuneric și frig.

îmi imaginam că nu m-am născut
şi parcă era mai bine.
era linişte şi-mi plăcea acolo
acolo lângă sufletul mamei.

aşteptam să-mi rasară flori din mâini
să i le pot dărui
şi să-mi înflorească iubire în gânduri
să o pot iubi.

frigul îmi chinuia oasele
și parcă niciodată nu a fost mai întuneric.
credeam că m-am trezit la sfârșitul zilelor
fără să știu.

îmi imaginam că nu m-am născut
şi era aşa de bine
era bine cum niciodată nu a fost
şi nu va mai fi.

era bine
mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam cu gânduri ofilite de dor.

mărturisire

m-ai întrebat grăbit

nervos, rătăcind printre cuvinte 

ce am; "tu ce ai?"

ce am?

am o copilărie pierdută

am multe gânduri străine

şi pe tine încă te am.

tot ce fac e deja pierdut încă dinainte să fac

şi nu mai am nimic, de fapt.

nu mă înţelegi şi nu mă mir.

am.

şi orice aş avea mi-e străin

şi parcă nu-mi aparţine.
doar dorul de tine e al meu
îmi aparţine
şi orice aş face
nu mi-e străin.

mi-e tare dor de tine
îţi mărturisesc.

şi orice altceva mi-e străin.

??

într-o iarnă crâncenă
cu zăpezi până la geamurile caselor părăsite
doar la flacăra din sufletul mamei te puteai încălzi.
distanţa până acolo mi se părea infernală
şi cum închideam ochii
distanţa se amplifica
iar atunci când tăceam se auzea un urlet
de lup nebun ce părea să se aproapie de mine
ca să mă prindă în gheare de întuneric.

doream să ajung sub pielea mamei
să mă pot încălzi şi să dau nas în nas
cu toate fricile şi durerile ei.

o vedeam. o simţeam. era lângă mine.
ţurţuri cădeau din părul ei îngheţat
şi mâinile-i tremurau peste ale mele
-
mă fascina şi mă îngrozea în acelaşi timp
căci îmi părea un suflet strain pe care-l iubeam.

tăcerea din ochii ei spunea multe
şi îmi plăcea s-o privesc
să-i privesc umbrele de pe faţă
şi lacrimile de cristal
iar ochii ce-nchideau o întreagă pădure
mă fascinau şi mă îngrozeau.

cu mâna dreaptă
îngheţată
mi-a atins sufletul şi mi l-a încălzit.
iarna ţipa din toate colţurile lumii
iar eu mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam.

Veac de singurătate

acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit şi a început moartea,
sufletul meu se zvârcoleşte între bine şi rău
ca un copil în alte braţe decât în ale mamei.

începea sa-mi fie frică de tristeţe,
frică cu adevărat.
lacrimile mele erau mai mari şi îmi ardeau obrazul,
le simţeam
iar în fiinţa mea
ca un vârtej de păsări negre
a început o furtună de temeri, întrebări şi dureri ascunse
abia descoperite.

sfârşit de chin, început de moarte;

acesta va fi oare chinul adevărat?
cel în care eu mă voi risipi fir cu fir,
gând cu gând,
cel în care tu te vei întoarce,
noi ne vom despărţi
şi ne vom rătăci într-un veac de singurătate amară?

atât îmi e de rău şi atât mi-a fost de bine
căci acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit, moartea a început
şi trage de sufletul meu
dorind să-l adăpostească.

gust amar de lacrimi

decăzut din iubiri şi păcate
te zvârcoleşti într-un ultim ceas
prin sufletul meu
aşa cum se zvârcoleşte toamna asta nebună
printre frunzele însângerate,
chinuite, ridicate şi izbite până-n ceasul morţii.

n-am pretenţia sa-mi alegi sfârşitul
dar vreau să mi-l trăieşti
cu vârf de tristeţe, îndesat de lacrimi.

urlai şi ţipai în mine, acolo unde mi-am plâns mult,
tremurai prin toate oasele mele,
iar eu paşnică şi fericită, îţi priveam prin demonii tristeţii
ce fugeau prin toate părţile privirii negre
şi nu vedeam decât un gol nesfârşit.

îmi atingeai toţi nervii de toamnă
şi te chinuiai să duci la bun sfârşit
bătălia sufletului meu
văzut ca un câmp de luptă
arzând sub plăceri îndurerate
-
chinul tau era în zadar. azi s-a plâns mult
iar tu ai sfârşit printre rămăşiţele din mine.
ai sfârşit înecat în lacrimi învolburate
căci azi s-a plâns mult. niciodată mai mult.

Cugetare

simţeam în ceafă răsuflarea ta fierbinte
şi gândurile tale-mi
încununau sufletul în spini de trandafiri
sângerii.
păcatele tale prosteşti..
ah, şi iubirea ta grotească
şi-a nimănui,
ce-mi închina chipul în lacrimi de toamnă târzie,
în sigurătate şi în vorbe aievea
aruncate de oamenii cu trupuri moarte,
era durerea putrezită de ani şi ani
şi  încă-n floare uscată de 900 şi ceva de zile
mângâiate de timp, certuri şi slăbiciuni.

plecai, veneai, iubeai, uitai
nu erai altceva decât un du-te vino amărât, permanent
al nimănui
ce îţi purtai sufletul pe ici colo şi dispăreai.
din nou şi din noi.

ţi-aş spune atât de multe
dar mi-e frică că toate cuvintele ar putea ajunge la tine
şi te-ar ucide. ar face-o pentru mine
în locul meu,
apoi ţi-ar desena din toată durerea mea
un zâmbet trist pe faţa înlăcrimată
şi rece, ca de mort
în sufletul meu

Poem tăcut

suntem din veci de parcă nici nu am fi,
şi ne-ndreptăm către noapte şi zi
iar eu eram în gol şi cădeam şi nu respiram
îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii însângerate,
c-o să ramân făr-un Dumnezeu
şi c-o mie de păcate şi cuvinte nespuse ţie.
citeam moartea ce-mi povestea despre tine,
ca pe-un basm şi fiecare cuvânt era despicat în patru,
fiecare cuvânt era murdar de suflet,
niciunul alb, toate erau fumurii, reci,
fiecare-avea puţin din chipul răului, din chipul tău

iar tu, erai aruncat într-un colţ
şi printre sufletele imprimate în pereţii albi
îl căutai disperat pe-al tău
care era la mine, prizonier etern al nimănui.

dragul meu,

tristeţile ne erau despărţite de un perete,
sângele îţi fierbea în vene,
erai agitat şi lacrimile-ţi cădeau şi-ţi udau
genunchii lipiţi de podeaua veche.
simţeam cum durerea ta
o-nconjoară pe a mea, o îmbrăţişează,
ţipă, chinuită de gânduri negre,
poveri, probleme şi gheare ale iadului.
îţi trăiesc durerea
şi câte dureri nu mai trăiesc..
şi le-mpletesc şi-mi cos viaţa din ele.
te priveam tremurând, cum fiecare povară-ţi
izbea pumnul de masă,
cum fiecare chin îşi dorea parcă să iasă
şi se transforma în cuvinte-spini
ce-ajungeau drept în sufletul meu.
acum, lacrimile noastre
era despărţite de acelaşi perete,
doar că tristeţile şi durerile ne erau mai multe,
mai grele, ne răneau mai mult.
nu am schimbat o vorbă de zile-ntregi,
vechi şi trecute aievea.
nu-ţi mai cunoşteam nici glasul,
nici dragostea eternă ce trebuia să mi-o porţi,
nu te mai cunoşteam nici pe tine,
căci te-ai transformat într-un om secat
de probleme şi poveri,
mergând mort într-o lume împletită
din dureri.

                          cu dragoste pierdută, dar eternă

                                                                                                            pentru tine. 

Poem viu

Binele meu doare
şi se zbate acolo undeva, într-un suflet prăbuşit.
Durerea se aşează pe fiecare muşchi,
mi-l îngreunează
şi-mi afişează un negru palid sub ochii goi.

Sufletul mi-e prăbuşit,
de acolo de jos te veghează
şi uneori se joacă cu mine şi mă scaldă într-un dor înfiorător
de tine.

Ce fel de bine e răul meu?

Cât despre tine..
cel înaintat răului şi urâtului,
tu-mi eşti înrămat pe chip, în păcate, în dureri,
în triste zile şi nopţi pustii.

Mi-ai făcut din dor
cuvinte negre pe foi îngălbenite de timp
şi de veşnicia ta, pe care-o ştiu doar eu,
şi-o trăiesc fără pic de credinţă şi curaj.

Iată, suflete,
m-ai făcut să te trăiesc şi sa te sufăr,
să te iubesc şi să mă chinui,
să cred în tine absent
şi din dor să fac cuvinte şi poeme
pătate de păcate însângerate.

Nu mi-am dorit şi nu am voit să te joci cu mine,
să mă târăşti după tine,
ci am vrut şi mi-am dorit
să trăim fiecare cu ale lui păcate
la umbra ochilor goi,
ca la umbra unui mormânt plin cu amintiri
pline de suflet şi cenuşă.

Suflet bolnav

Sufletul meu e bolnav de viaţă,
de început de septembrie uscat,
de oameni dragi uitaţi şi nemaivăzuţi,
sufletul meu e bolnav de mii de gânduri fumurii,
sufletul meu e palid şi stins.
Mă târăşte într-o toamnă
cu gust sec de lemn şi miros de frunze,
strigă în nopţi pustii, neştiind că e singur
şi rece precum lacrimile
unui copil despărţit de mamă.
Sufletul meu mă izbeşte de sfârşit
şi îi spun că până voi ieşi din clipa vieţii,
aş vrea să rămân într-un lan plin cu maci,
roşii, sângerii, care să-mi atingă cu petalele murdare de vânt,
viaţa,
s-o trezească, să se bucure de ea
şi s-o zgâlţâie din toate problemele nesfârşite.
Voi plăti cu suflet, pentru suflet şi îl voi implora
să mă îndrepte către orizonturi necunoscute,
a căror umbre mă vor încălzi, mă vor ucide
sau mă vor vindeca.
Îl implor, strig la el şi îi spun că mi-e durerea mută
şi surdă,
că mi-s aripile frânte şi vreau să zbor,
că m-am pierdut de el şi de mine.
Voi plăti cu suflet, pentru suflet
căci mereu am plătit pentru ce am primit;
tristeţe, durere, bucurie, lacrimi, zâmbete, singurătate.

Suflete, primeşte tu din cumpenele mele,
ia din tristeţea mea sfâşietoare
implorarea ce zace de-un ceas de viaţă
şi îmbracă-mă în maci roşii, sângerii,
căci voi plăti cu suflet pentru tine.

Întâmplare

cred că e o întâmplare.
se face că mi-am scăpat,
într-o zi îmbrăcată-n soare,
sufletul, pe asfaltul
ud, îmbibat în picuri de apă
şi lacrimi,
iar acum nu-l mai găsesc.
serile sunt tot mai reci,
somnul fuge de-un trup gol,
fără de suflet,
lacrimile cad în gol
şi parcă-s tot mai vechi şi mai prăfuite,
iar eu parcă sunt pierdută şi de mine.
caut un suflet şi-un om.
fug în stânga şi în dreapta,
întreb oameni,
unii îmi zâmbesc, alţii îşi şterg lacrimile
de sub ochii înnouraţi,
iar ceilalţi.. sunt pustiiţi
şi spun ca-s ai nimănui.
cred că e o întâmplare
sau sufletul meu a fost înconjurat şi presat
de nişte gânduri otrăvitoare,
iar acum fuge şi se-ascunde de mine.
caut un om şi-un suflet
sau poate că aţi văzut voi un om c-un suflet

Stare II

acum
când toamna-şi poartă
vântul cenuşiu
iar frunzele sale ruginii mă taie bucăţică cu bucăţică
aş vrea să-ţi scriu
un ţipăt
să vezi cum urlă totul prin mine
sau să ţi-l desenez
cu strălucirea stelelor.
întrebări şi temeri
răspunsuri palide şi pline de păcat
un Dumnezeu ce ne ridică şi ne coboară
şi tu cel mă urci apoi mă izbeşti
cu tâmplele de pământul crud şi bătrân
fără niciun drept
asupra sufletului meu
ce zace-ntr-un corp nedemn
şi încununat în răceala tristeţii
moarte şi veşnice
ce mă face sa tremur
ca un copil
cu ochii roşiatici şi plini de fum
pierdut pe un drum uitat de lume
de bucurie şi de joşnice păreri
pierdut de părinţi
şi risipit de timpul necurat.
priveşte-mă cum trăiesc cu inima ta
cu respir aerul tău
şi cum cu toate mâinile lumii adun pământ peste
chipul fumuriu
ce tace peste toate morţile necunoscuţilor.

n-am încercat iubirea
ce se risipeşte
ca vântul
ca fumul
ca fiecare om în parte
oare merită să mor?

Amurg

a înflorit întunericul pe chipul tău,
în flori roşii, de august trist.
din ochii tăi răsar spini,
iar sufletul tău îmi pare-atât de rece
şi îndepărtat, ca o noapte de decembrie.
alergai spre un orizont pierdut;
doar tu
şi câteva lacrimi ce-ţi spălau durerea.
cu măinile murdare de păcat
îţi ştergeai chipul îmbibat în lacrimi roşii,
îngheţate de timp.
din mine ninge, e viscol,
iar ţie ţi-e frig şi frică ca vom apune.
să nu-ţi fie frică. niciun foc nu s-a stins,
niciun cuvânt nu a rămas rătacit în necuvinte,
niciun suflet nu a rămas senin şi curat.
a început durerea să doară
şi în faţă mi se arată un drum lung şi pustiu.
doar eu
şi câteva păsări ce mi te caută îndelung.
era un fel de rău, zidit de noapte şi de lună,
un fel de iad ce clădea dureri şi suferinţă,
un drum încununat cu spinii ochilor tăi goi.
iar tu îmi pareai atât de îndepărtat şi absent.
nici nu mai ştiu cine eşti,
dar mi-e frig şi frică şi ştiu că vom apune
înainte de a răsări.

Poem

maini reci, suflet ravasit de dor, trup ars de dureri,
părăsit într-un sicriu, în liniştea pustiului.
am fugit de lume, de alţi ochi,
am uitat ca am un trup, pe care-l chinui cu dureri,
am uitat  că am păcate ca pedeapsă.
am fugit de oameni, nu-i mai am, nu-i mai găsesc,
căci m-am pierdut pe mine, de ei.
nu mai e loc de tine, de păcate, de dureri,
de fumul roşiaţic ce-ţi încununa ochii.
nu mai e loc nici de florile uitate-n casele
părăsite de iubire şi oameni prieteni cu răul.
acum îmi spălam sufletul într-o mare de iertare
şi speram să nu mă întorc niciodată.
aici soarele nu răsare, vântul nu bate,
picăturile de ploaie nu ard,
timpul nu trece, iar durerile nu dor.
am aşteptat îndeajuns clipa aceasta, a liniştii eterne,
a morţii.
aici se poate muri cu valurile în spate,
nu cu pietrele la gât, blesteme şi pământ peste un chip
spălat cu lacrimi, vechi de-o viaţă.
eram doar eu şi sufletul,
iar în depărtări, puternic, se auzea o toacă,
parcă bătută de timpul ce se apropia din ce în ce mai repede.
te aştept.

Lumină în abis

Plânsete însângerate zac într-o casă pustie,
iar noaptea-ţi bate-n uşa sufletului dărâmat,
de parc-ar vrea să intre, să zacă acolo
şi să-ţi culeagă şi ultimul strop de lumină.
Mă-ntreb, oare nu ştie că sufletul e întunecat,
asemenea ei,
fărămiţat şi împrăştiat, asemenea stelelor?
Chin, durere şi lacrimi plânse, pierdute-n negură,
vorbe nespuse, inimi dezbrăcate,
înconjurate de păcate, mâini reci şi neatinse,
toate într-un om pierdut, îndurerat, îndoliat.
A venit noaptea..
Nimeni nu mi-a fost mai aproape
niciodată, nicicând..
Îţi voi spune taina luminii şi te voi lăsa să pleci.
Te vei întoarce.
Când voi deschide ochii tăi,
râuri de lumină mă vor îneca, vor lumina noaptea
şi ne vor întregi sufletele.
Acum e târziu. Munţi şi ziduri de oameni ne despart,
chiar şi atunci când ne strigăm în tăcere.
Te voi lăsa să pleci şi te voi aştepta
până când amândoi vom fi un suflet de lumină,
într-o casa pustie.

Elegie

Un fel de moarte ne ţinea de mână,
iar în ochii tăi vedeam doar foc
şi cenuşă. Erau amintirile noastre,
timpul pe care nu-l cunoşteam,
suflete pierdute, care ardeau în flăcările tristeţii.
Pielea noastră durea la atingerea ploii,
din carnea ta parcă muşca dorul,
lăsându-ţi răni adânci şi deschise,
în care mă regăseam mereu şi plângeam,
le închinam mereu durere şi bucuriile mele.
Aveam amândoi un gust amar de greşeli,
de neiertări şi regrete, de iubiri pierdute şi neiubite,
după care încă alergăm neconteniţi
prin picuri de ploaie ce ne cad uşor pe şira spinării
şi ne scaldă în durere.
Aşa de negru o fi totul?
Fără strop de soare sau lumină?
Alergi şi te zbaţi printre picăturile de ploaie rămase,
unde vrei să ajungi?
Opreşte-te şi culege-ţi lumina din ochii mei,
adună-mi lacrimile şi amintirile apuse,
desparte-te de moartea ce-ţi este veşnică,
şi lasă-ţi sufletul să respire şi iubească durerea,
căci cerul te va înghiţi curând,
căutător prin suflete măcinate de timpul pierdut.

frică de frig

nu-i nevoie sa spun că mi-e frică
şi mi-e frig, uneori,
că ne plimbăm frica asta nebună peste tot,
prin parcuri, pe străzi pustii, prin locuri ce ne inundă creierul
cu amintiri trecute, pierdute şi acum regăsite,
fir-ar ele,
de parcă n-am putea trăi şi fără ele,
să respirăm aerul făra pic de amitire.
am fugit şi ne-am întors în locurile astea prăfuite
de timp şi de frica noastră nebună de tot ce ne înconjoară.
nu voi spune că mi-am întors inima pe partea cealaltă
şi că acum e împotriva ta, om al numănui.
vezi tu, tocmai de asta mi-e frică.
ea, inima, te-ar putea ataca oricând, oricum, fără ştirea mea.
aştept aici, chiar dacă e frig. frica ni se transformă în frig,
frică de iubire, de fericire, frica de tine, de noi,
de oameni ce-şi ies din minţi, noaptea, pe bănci sau pe străzi.
frica de noi, am mai spus?
teama noastră e vântul ăla de toamnă
pe care-l regăseşti chiar şi vara cotrobăind prin sufletul tău,
ţi-am mai spus asta, îţi aminteşti?
dar nu-i voie să ne spunem când ne e frig
sau frică.
şi oricum cuvintele astea au luat-o razna pe aici, vezi?

le-o fi frig sau frică?
ştiu deja,
frică de frig.

vezi tu, e chiar bine aşa, în încâlceala asta de cuvinte de dimineaţă

Te port.. şi tac

Te port şi tac.
Doar atât.
Zaci în mine de-o veşnicie şi jumătate,
te-aştept şi doar atât.
Te-aştept să vii să-mi ştergi fiecare
pată de amintire,
şi pe tine întreg, din rămăşiţele sufletului meu.
Te-aştept să treci pe-aici sa-mi iei fiecare
picătură din tine,
să plângi şi să zbieri, să-ţi faci aripi din mine
şi să zbori dincolo de cer.
Tac.. şi te port.
Atunci când tac, sufletul tău doare mai tare,
iar pe-al meu nici nu-l mai simt.
Cazut într-o lacrimă te zbaţi
şi-ţi blestemi durerea cu ochii îngropaţi
în pământ şi în alte suflete
ce-ţi poartă în târziul lor, alte pete,
murdare de amintire şi regret.
Te-aştept să treci să-mi ştergi tristeţea
de mâine,
şi să-mi aduci înapoi bucuria de ieri.
Te-aştept şi tac,
căci atunci când tac, îţi simt sufletul,
chiar dacă doare.

În bucuria tristeţii zace tăcerea ta
ce-mi încruntă sufletul atunci când nu-l simt.
Te rog, nu-ţi întoarce privirea,
lungeşte fiecare durere de-a ta, din mine,
căci atunci când te vei întoarce,
ne vom pierde, ne vom risipi.

Frânturi din noi

Cât de adânc poţi să-ţi înfingi răutatea
în rămăşiţele sufletului meu?
De câţi pereţi îmi vei mai izbi inima,
visele şi gândurile?
Speram doar să taci, să nu-mi răspunzi,
să nu mă sperii din nou şi să-mi alungi
privirea ce se-ndreptra pierdută către
răsăritul sufletului tău,
plictisită de apusul etern al sufletul meu.
Erai acolo şi-ţi scăldai mâna peste a mea,
vegheaţi de lună şi fire de vânt.
Căutam liniştea.
Niciodată aici, niciodată acolo, niciunde,
obsedaţi amândoi de luna ce-şi poartă haina
pe cerul însângerat, gol şi singur,
îmbrăţişaţi amândoi sub stelele
ce ne-aruncă cu foc în privirile îndepărtate.
Am fost mereu un întreg despărţit,
îţi aminteşti?
Niciodată nu veneam, nu trăiam, nu plecam,
nu muream împreună.
Eu, veneam cu iertare şi plecam cu păcatele tale,
iar tu, veneai cu tristeţe şi plecai cu bucuria mea.
Căutam liniştea în spatele sufletului tau,
căci acolo se afla şi acolo o găseam mereu.
Căutam liniştea în seri zbuciumate,
în seri cu suflet al nimănui, pictate-n roşu
şi-n durere.
Am obosit, ţi-am mai spus?
Nicio linişte a pământului nu-mi dezbrăca
sufletul,
niciun răspuns nu-mi ridica umbra căzută
la pământul înlăcrimat.
Îmi dictai bucăţi din sufletul tău,
iar eu scriam pe foi de dor cu sufletul meu,
căci era un poem scris de cuvintele tale,
prin mine.
Îmi fierbea sângele, iar privirea mea
parcă te căuta îndelung, de demult,
deşi tu erai lângă mine.
Am obosit, niciodată nu veneam, nu trăiam,
nu plecam şi nu muream împreună.
Ţi-am mai spus, nu-i aşa?

Alt sfârşit

Şi dacă fugi, unde ajungi?
Şi dacă plângi, tu ce îneci?

Durerea rămâne.
Revarsă şi parc-ar vrea să fugă
din tine,
căci a crescut şi te inundă,
te îngheţă şi te urcă,
apoi te izbeşte, te sfarmă şi te uită.
Tu nu vezi?
Ai rămas un pumn de pământ,
a făcut doar ce a vrut din tine.
Te-a măcinat până la oase
şi urmează să te-ngroape,
acum, când tu nici măcar nu ştii
cine eşti, ce ai, ce te doare.
Sufletul umil se va stige,
amintirile-ţi vor fi cenuşă,
chipul plumb, venele-ţi vor sugruma
mâinile, iar tu, tu te vei îneca
în sângele ce-ţi fierbe.
Se va întâmpla.
Va fi noapte, vei fi îmbrăcat în tăcere,
vei pleca din tine şi vei trai
murind,
pereţii te vor strâge din ce în ce mai tare,
tu vei ţipa, dar nu va fi nimeni,
vei fi singur ca întotdeauna.
Doar aşteptă.
Iar acum, durerea ce-mi zace adânc în piept,
m-apune şi mă-dreaptă
spre pământ. E rândul meu,
îţi voi lăsa o scrisoare scrisă cu dor,
şi o amintire în razele soarelui.
Te voi aştepta în ultimul ecou
al sufletului meu, acum când aşteptarea
este moarte, iar sufletul pământ.

Rană a ranilor

să fii rană a ranilor mele
atunci când îmi calc pe inimă
cu tălpile înmuiate în singurătate,
doar pentru a ajunge la tine
să te privesc cum, cu greu,
te faci unul cu pământul.

eşti departe, te înghit, văd
cum îmi priveşti ochii
îmbrăcaţi în nori de zbucium şi
de ploaie
şi mă întreb dacă îţi place
să te arunci până la găt în pământ
sau dacă iubeşti mai mult pământul
decât îi iubeşti pe oamenii.

tremur şi deja mi-e vechi pământul
din ochi, tu îi eşti lipsit,
pleoapele îmi apun de dorul oamenilor.
viaţa mi-e doar toamnă;
găndurile mi s-au uscat, visele au căzut
asemenea petalelor unei flori,
iar inima mea.. inima, e la pământ.

stai, nu mai săpa în pământ, căci doare,
învii amintirile apuse.
mi-am visat promisiunile făcute în mări
de lacrimi,
crezânt că mâinile tale vor fi vâsle,
iar noi ne vom fi barcă
şi ne vom plimba şi vom îmbrăţişa neliniştea.
dar nu, mi-am călcat pe promisiuni,
aşa cum mi-am călcat şi pe inimă.

uite, mă acoperă, mă îmbracă, căci
pământul, mi-e durere şi apus,
iar eu sunt un mâine peste tristeţile
de azi.

?

Mi-ai smuls tâmplele îmbibate în durerea ta,
mi-ai omorât zâmbetul, om al durerii mele,
iar ochii mi-s însângeraţi, trecuţi prin tot răul
veşnic, ce zace peste tot.
M-ai trecut prin tine, iar eu ţi-am luat totul;
ti-am luat şi viată şi moartea,
durere şi fericire, credinţa şi păcatul.

Durerea - răul tău şi binele meu.

Suntem amândoi. Despre asta-ţi vorbesc.
Respirăm unul din celălalt, trăim,
dar suntem nefiinţe. Blocaţi unul în celălalt,
mână peste mână, gând peste gând,
săngele meu, iubindu-l pe al tău.
Am cules tot ce a ramas din tine şi te păstrez.

Ţi-am spus că durerea ta e la mine?
E aici, acolo, cândva, acum,
demult, în zări pustii, între răsăritul şi apusul sufletelor.
Durere ta o cresc din mine, din acelaşi pământ.

Vieţile noastre – bolovani de pâmânt.

Aici, acolo, cândva chiar şi acum,
zâmbim şi murim în fiecare zi
şi nu mai ştim să înviem.
Zâmbim şi nu ne luminăm,
căci e soare, dar nu şi lumină,
aşa cum avem inimi, dar nu şi iubire.

Inimile noastre – flori uscate de toamnă.

E rece în noi. Ţie ţi-e dor de mine,
eu te-aş uita în fiecare zi câte puţin.
Venele mi te caută.Vor să te sugrume,
eu te-aş îmbrăţisa.
Inima mea, o caută pe a ta. O caută de-atâta timp...
de câte stele sunt pe cer, de câte întrebări ucid
un om,
de câte gânduri îl înnebunesc.

O să-ţi caut inima.
O voi găsi, o voi îngriji şi o voi îngropa lângă a mea,
în risipa de cuvinte.
Vom fi veşnici, uitaţi şi fără sufletele.
Şi amândoi.

E târziu. Şi încă aştept.

Noi doi – necunoscuţi pe vecie.

Un altceva

îmi zace veşnicia uitării tale
în piept

încă de-o veşnicie şi jumătate.
ne purtăm în umbră greşelile
notorii,
ne facem aripi din lacrimi
şi cu frică ne îndreptăm spre cer.
(eşti cu mine, nu-i aşa?)
cu gândurile şi inima la pământ,
privesc în jos şi văd cum ei,
au capetele plecate
şi caută, parcă, fericirea în pământ.
(te-ai îndepărtat, iar eu ţip, povestindu-ţi
şi sper doar să mă auzi)
de-atâta amar de vreme stau aşa
şi privesc, scormonesc cu ochii
până când pământul le sare în ochi,
le striveşte cu armonie pupilele,
îi lasă orbi,
căutând chiar şi aşa
ceva ce să le bucure sufletul.
sunt loviţi în creştetul capului
de picături, de lacrimi, ce cad
din aripile mele.
(ce ne susţin pe amândoi)
liniştea are rostul său aici
(e în noi. ne aranjează totul
in sertarele sufletului. ne curăţă)
îmbracă totul în nori şi albastru.
(iubesc albastrul încă de când
te iubeam pe tine)
furtuna-şi are rostul său jos,
căci toţi îşi caută fericirea lor,
nu fericirea tuturor.

totul se va strânge ca într-un vid,
unul al sufletului
ce-nchide în durere
oameni, amintiri şi vise uitate,
prăfuite şi murdare.
şi mă-ntreb cât vor mai căuta
ceva ce nu există.
nu vor găsi decât oasele durerii
în pământul ce arde sub ei.
nici fericire, nici visele ce au fugit
din ei, nici gândurile acelea
ce le mişcau lacrimile cândva,
nici pe ei vii sau morţi.
vă spun ceva;
plângeţi şi vă faceţi aripi din voi,
din lacrimi.
veniţi aici, unde domneşte liniştea,
iar răul nu există.
unde nu există nici iubire, nici fericire,
existăm numai noi,
(iar tu, hai, ţipă cu mine.
completează-mi durerea şi revolta)

Transparenţi

Lumea nu ne ştie, ne suntem pierduţi.
Nimeni nu ştie că noi ne pierdem
unul în umbra celuilalt, noi nu ne
cunoaştem, dar ne ştim şi ne simţim.
Plânsete fără de rost, priviri pierdute,
pline de venin, gânduri negre şi pustii.
Ne coboară uşor, lumina din sânge
si ne apasă pe piept. E greu să respiri
şi n-o mai faci. Te opreşti şi ţipi.
Nu te aude nimeni şi o faci din ce în ce
mai tare.
Mişti copacii şi sufletele altora,
aproape că le calci în picioare şi ele tot
iubesc sub tine. Tu nu iubeşti.
Tu doar curgi prin mine, prin sângele meu,
de tine pictat într-un turcoaz nebun.
Mi-ai legat zâmbetul c-o aţă şi-l ai mereu
lângă al tău.
Cerul meu e negru, pictat tot de tine. Te-ai
oprit de multe ori şi niciodată nu l-ai şters,
nu i-ai dat pată de culoare. Îţi place să mă vezi
plângând, picăturile de lacrimi reci, arzându-mi
obrazul. Asta-ţi place.
Nu eşti om. Nu ne repirăm bunătatea.
Noi nu suntem oameni. Ce suntem?
Gândurile-şi ies din tipare, amestecul de sânge
e singurul ce le mai tine aproape,
privirile ne fug în zare, iar noi nu ne ştim.
Trăieşti cu frica c-o să dispari cândva.
Aura gândurilor tare mă înconjoară,
şi tu tremuri şi ţi-e frică.
Eşti aici cu mine, chiar dacă noi nu ne
cunoaştem şi nici lumea nu ne cunoaşte,
dar noi ne simţim. Transparenţi.

Scări spre nicăieri

Din amurgul gândurilor mele, picături reci
ce duc spre nicăieri, căd în văzul ochilor
ce-şi plimbă tristeţea din timp în timp,
dispre viaţă, spre moarte.
Luna şi stelele îşi plimbă lumina din ici colo,
copacii îşi lasă capul pe perna din pământ,
blocurile triste ce-nconjoară privirile,
sunt gri si parcă plâng. E atât de târziu.
Lumina se-ascunde de chipul meu şi înfloreşte
flori de nu mă uita, somnul se plimbă prin mine
şi aproape îngheţat, nu renunţă, străbate ochii,
coborând spre inimă, încetul cu încetul.
Zgomote puternice în linişte.
Aici, e trist şi e întuneric. Ticăitul vechiului ceas
abia se mai aude, iar eu simt cum în mine cresc
toate durerile voastre. Vă văd, mă uit la voi,
de aici, de jos. Călcaţi pe mine şi doare.
Citesc în ochii voştri cum durerea aproape-i înghite,
suntem singuri cu toţii şi trişti. Foarte.
E atât de târziu şi încă nu aş vrea să plâng,
căci nu-mi doresc să vă ud picioarele
când vă plimbaţi nebuni şi pierduţi în noapte, pe stradă,
în întuneric, îmbrăţişându-vă lacrimile
şi blestemându-vă sufletul.
Aştept să vă înghită liniştea, să pot plânge,
să-mi pot uita durerile, ca să-mi aduc singură altele.
Este târziu şi casa mea este departe, în neanţ,
spre nicăieri. Uşile sunt închise, geamurile sunt
sparte. Aţi aruncat cu vorbe în memoria pietrelor,
le-aţi spart.
Casele voastre peste tot, dar unde sunt?
Căci niciunul dintre voi nu-şi ştie cărarea,
drumul spre infinit, spre cer.
E atât de târziu, iar acum când v-am pus pătura tăcerii
pe suflet, pot să plâng.
E atât de târziu şi câtă singurătate!
Scări ce duc spre nicăieri, asta-mi erau zilele.

Hai, vino.

Fă ceva. Taie-mi din durerea asta.
Dar nu mi-o lua toată. Nu.
Lasă-mi şi mie.
Pentru că doar aşa voi putea vedea
totul într-un alt mod. Tu nu poţi.
Taie din mine puţin câte puţin
până ajungi la inimă. Ia-o, fă ce vrei
cu ea, căci ţi-am spus de multe ori
cum e, cât de tristă e, că nu mă ajută
deloc, ca parcă e degeaba aici în mine,
că totul e putred şi lipsit de viaţă.
Nu contează ce vei face cu ea,
unde o vei arunca, peste care mări,
oceane sau poate că o vei păstra
în cutiuţa plină cu amintiri învechite
şi prăfuite.
Încă ceva. Să nu scoţi nimic din ea,
oricât de urâtă ar fi.
Am zidit-o cu oameni şi cu amintiri,
are multe camere, unele mai urâte
decâte altele, fără uşi, fără fereste.
Din tavan cad bucăţi, să nu te răneşti.
Au fost alte sufletele acolo şi au distrus totul.
Asta e dureros, ştiu. Acum mă înţelegi?
Să-ţi teşi o haină groasă din amintiri,
speranţe şi vise, e frig acolo.
Iar sângele meu fierbe. Te vei descurca.
Acum te aştept. Vino şi fă ce ţi-am spus.
Să urci cu grijă, o să ajungi repede,
nu mai sunt multe scări până la inimă.
Multe s-au prăbuşit.
Intră şi distruge şi tu ceva. Fii ca restul,
să nu ţii cont de nimic, oricum totul
se va sfârşi.
Să nu rămână nimic.
Hai, vino. Te aştept.

Mamă, femeie sfântă

bună dimineaţa, mamă!

m-am trezit cu tine-n gânduri, cum fac de obicei

şi mă întreb adesea, mamă,

cărui înger sufletul mi-l laşi în nopţi pustii

şi dimineţi cu rouă rece ca gheaţa?

de ce nu-mi eşti tu înger? de ce nu-mi îngrijeşti tu sufletul?

eşti acolo, mamă, eu sunt aici,
şi din depărtări miroase a dor şi a amintiri,

a credinţă şi-a iubire, a veşnicie şi-a sfârşit.

îmi eşti la kilometri distanţă de inima şi de gândul meu şi te-ntreb

de ce nu-mi eşti aici să-ţi cobori căldura peste sufletul meu?

de ce nu eşti aici să mă fereşti de fiecare rău ce-mi apare în cale?

de ce nu eşti aici să-mi spui că oricât de departe ţi-aş fi,
eu în suflet îţi sunt?

stai, nu plânge, mamă, te rog!

te voi avea mereu în suflet, te voi ocroti, te voi păzi de relele lumii.

îi şoptesc sufletului meu că,
în ochii tai parcă zac toate durerile mele şi ştii că-s tristă,

iar sufletul tău fuge, călcând pe spinii urii,

trece peste toate relele ce mă înconjoară

doar pentru a ajunge la al meu să mi-l îmbrăţişeze şi să-i aline toate durerile lumii.

mâna ta parcă-mi mângâie părul

şi e aşa de bine, mamă,

parca Dumnezeu şi-a coborât a Lui mână

pe capul meu,
ochii tăi, deşi trisţi, îi îmbracă pe ai mei în căldura iubirii,
iar chipul tau, mamă, îmi luminează sufletul trist şi întunecat
în nopţi încolţite de lacrimi.

e dimineaţa, mămă, e soare

e soare, căci tu îmi eşti alături cu sufletul

şi-aşa-mi vei fi mereu, femeie sfântă a lumii mele,
aşa cum te-am numit mereu.

doar tu şi nicicând, niciunui necunoscut

nu-mi voi încredinţa lumea, doar ţie, doar tu.

Suferi? Plecăm? Vine sau nu?

Suferi, nu-i aşa?
Şi te doare tare, nu?
Dacă aş şti factorul
l-aş extermina dintr-o privire.
Şi eu sufăr,
Şi mă doare
mi-am dat seama
că doar câteva persoane
merită iubire..
le pot număra pe degete.
Nu, nu vreau să le menţionez,
Le am în suflet, şi ele ştiu.
Gaura asta neagră
Niciodată nu se va umple
atâta timp cât
dragostea nu e.
Vreau să ştiu un lucru
Suferinţa ta cum e?
Mi-o poţi descrie?
Eu sunt sătulă de
atâta durere ce mă macină
vreau să văd dacă
putem lega suferinţele noastre
pe un fir de aţă
negru.
Spune-mi..

Îţi spun că mi-s pierdută-n suferinţă
şi da, doare.
Doare şi totul mă macină înăuntru,
os cu os, gând cu gând.
Culeg din zori şi până-n seară
suferinţă şi durere.
Pumnii mă dor şi o să renunţ.
Poate azi, poate mâine, o să mă
dobor singură.
Mi-s ochii de pământ trist
şi gândul negru, ca tăciunea,
ca sufletul.
Pe tâmple cărbuni mă ard,
lacrimile picături de sânge-mi sunt,
calc pe pământ, calc pe suferinţă.
Oamenii?
Pietre ce te rănesc şi parcă
sapă-n tine şi-ţi îneacă sufletul,
uneori soare, alteori furtuna
ce te pune la pământ.
Suferinţa noastră?
Suferinţa noastră-i mută,
e-o lungă agonie în care noi domnim,
şi sperăm şi ne dorim iubire.
Zadarnică dorinţă
când totul se dărâmă-n suflete.
Să se dărâme.
La căpat de drum vom trage linie,
vom aduna totul şi paşii ni se vor indrepta
spre sfârşit.
Nimeni nu va avea puterea de a se
împotrivi durerii, chinului şi a
suferinţei.
Nici eu, nici tu.
Timpul va trece peste noi,
noi nu vom mai putea uita,
merge, zâmbi, iubi,
căci suferinţa ne va ţine pe loc..
Drumu-i scurt,
sensu-i strigăt, deznădejde şi uitare.
Pereţi scrijeliţi, tavan.
Tavan plin cu vise ce nu s-au împlinit.
Doar ochiul stâng îmi mai plânge
cel drept a secat,
degetele mă dor de la răceala inimii.
Buzele mi-s uscate de dor,
mâinile nu mă mai ascultă.
Concluzie, mai aşteptăm
sau plecăm?
Vine sau nu?
Gândurile dor,
tristeţea-mi bate în peretii inimii
din nou.
Totul se zbate, iar mie mi-e frică.
Frică de mine, de oameni ce mi-ar
putea zgâria ce-a mai rămas din mine,
frică de întuneric şi pustiu,
de alte vieţi, de lume, de tot ce e vechi
şi a nimănui.
Au căzut peste trupul meu gânduri
şi m-au încolţit.
Plecăm? Vine sau nu?

totul şi nimic

mi se topeşte dorul pe umeri
şi oriunde merg, las picuri.
câtă poezie, cât dor, câtă durere.
toate s-au răstignit pe pereţii
unei camere cu nişte coridoare lungi.
viaţă.
picuri de sânge ce-mi duc tremurul
prin vene, gânduri ce-mi contopesc liniştea,
orizonturi ieşite din tipare, iubire uitată,
nebunie curată, totul din ceară, totul se topeşte.
toate-s lângă mine, toate-s prin suflet.
mor zi de zi câte puţin, mă topesc, din tot
va rămâne nimicul etern al lumii, al vieţii,
al durerii.
m-apasă pe tâmple viaţa şi din ce în ce mai tare,
totul se zbate şi mi-e frică de tot.
umbre se plimbă la nesfârşit prin mine,
gânduri necunoscute mă inundă,
vise neîmplinite mă caută,
feţe necunoscute şi triste mă calcă.
viaţa.
developându-se totul ca-ntr-un film,
totul cade pe umerii mei,
mă doboară.
foşnetul timpului îmi bântuie chipul,
straşnic şi amar sentiment.
e frică.
inima, sufletul, lumina, întunericul,
gândurile, speranţele, viaţa, noi orizonturi,
totul.. şi nimicul etern.
suntem ai noştri şi ai nimănui,
ca nişte plămâni ne respirăm,
ne intoxicăm cu amar, vise, gânduri,
cuvinte, poezie şi speranţă.
umplem cuvinte goale şi vieţi iluzorii.
ne plângem iarna-n palme,
bumbi de geaţă lacrimile ne sunt,
în piept ne purtăm nefericirile
şi călcăm cu înverşunare pe noi
până când din noi, din tot, va rămâne
nimicul etern ce ne va purta prin nefericirea veşnică.

răsare-o lumină, e frica, e viaţa, totul şi nimic.

Trup stingher

Rătăcind printre fulgi, cu paşi mici, lenţi,
călcând ca pe aer,
un fir de viaţă, trup îmbrăcat în negru,
îşi plimba tristeţea în zori.
Ochii ca de pământ, durere i se citea pe chip,
din ceaţă, coboară-ncet pe-o aţă, lumina
ce-i îmbrăcă chipul îndurerat, tremurând, ca de gheaţă.
Trăgând după ea tristeţi ce-i înconjoară inima
în plumb şi gânduri îngheţate-n iarnă,
tânjeşte şi speră, luptă şi iartă.
Din fericirea durerii ea şopteşte timpului să
treacă şi luminii toată, să se reverse-n fiecare noapte.
Atât de departe ajungând sufletul ei, încât ea rămâne
şi uită de lume, zâmbeşte şi spre un alt orizont priveşte.
Ridică-n pace ochii ei spre cer, spre infinit
şi speră la iubirea ce nu este, dar va veni.
Văzu fericirea în chip senin, zăreşte amintiri şi întrebări mii.
De ce singurătatea loveşte doar în suflete deja pustii?

De ce singurătatea loveste la ore târzii?
De ce singurătatea se udă doar cu lacrimi?
Întrebări multe, paşii îi calcă urma,
întunericul se lasă din nou peste ea, în ea,
sufletul ei cade-n genunchi şi totul parea precum rugăciunea.
Ninge cu iertare
Ninge cu suspine
Ninge cu lacrimi
Ninge cu singurătate,
cu durere şi păcate.
Ninge pe-un fir de viaţă
Ninge fără de speranţă
Ningea peste ea, ningea peste sfârşitu-i.

Rugă

Purtătorule de iubire, iarna e aici, e aici,
e aproape şi se scurge pe sufletul meu şi mi-l îngheaţă,
mi-l îneacă într-o iarnă fără anotimp, fără timp şi fără noi.
Atât de singură-s în mine, şi mă rog, şi sper
ca dintr-o lume de iubire, să primesc măcar un strop.
Tristeţea lumii e toată-n mine, e aici îmi înconjoară sufletul,
iar durerea mea, în cuvinte mi-o ascund, şi mă rog, şi sper.
Şi simt c-o lume mă înghite şi merg spre negură,
spre van, şi simt cum braţele mă dor şi prin palme
tăceri necunoscute cad, iar astăzi, Doamne,
mi-s mâinile străine de alte gânduri ce mă dor.
Nu pot să scriu, nu ştiu cum să mă îmbrac în linişte,
când ca-ntr-un mormânt, în lumea mea mă-nchid
şi mă scufund în gol, în mări de tristeţi şi dor.
Gândurile mi-s negre şi le culeg rând pe rând,
din suflet curg râuri de lacrimi şi plâng.
Clădind acum altare de singurătate, căci mai târziu
va fi prea târziu, aştept veşnica lumină în sufletul pustiu.
Noaptea-i atât de frumoasă şi luna la fel şi-mi amintesc
de locuri prin care am trecut şi-am adunat amintiri
si gânduri ce acum mă adâncesc  şi-mi rod
tot prin mine, furtună de dor şi durere.
Astăzi cad, Doamne, şi mă rog, şi sper, şi mi-s mâinile
reci şi îngheţate în lumi alungate, pierdute şi tăcute.
Simt totul cu durere şi pe toate le primesc,
tristeţea mea o ştiu şi-o ocrotesc,
dar, Doamne, viaţa mi-e răscoală şi aproape că furtuna asta
înfometată, îmi curăţă din mine, tot ce iubesc.
Astăzi simt totul cu durere şi, Doamne, din gândurile mele
aripi îmi fac şi zbor spre cer.

Poate liniştea..

Poate tăcerea ne va spune cu ale sale taine
ce s-a ales din noi doi.
Azi nu mai ştiu,
nu mai ştiu ce gust are lumea fără paşi în doi,
cum îmi va mai atinge soarele sufletul,
câte gânduri pustii şi negre vor trece iar şi iar
prin mine..
Poate liniştea ne va scălda în alb şi în speranţă,
căci eu te iubeam când tu striveai c-o privirea
încetul cu încetul,
ce s-a clădit în chinuri, în sufletul meu.
Am spus.

Am spus acum mult timp,
ţie ţi-am spus sau poate mie,
mă voi opri să-ţi mai închin şir de cuvinte,
gânduri neînţelese, tristeţi efemere şi
iubire în tot.

E timpul unui moment mut, e timpul pentru linişte.
O să-mi scald sufletul în linişte şi mă voi opri
să mă gândesc că esti infinit în sufletul meu
şi mereu prezent în orizonturile mele.
Au fost vise, mii de vise care mi-au înfipt singurătate
în suflet,
mii de lacrimi care au curs din pământul ochilor mei,
au fost zile şi nopţi negre,
momente cu noi, cu râsete demonice şi uitare de toate,
a fost iubire, a fost fericire.. şi doar atât.
A fost viaţă peste tot, în tot.

Mi s-a înfipt în suflet dorinţa de a merge pentru tine,
de a fugi spre infinitul sufletului meu,
de a te întâlni din nou, căci doar acolo te găsesc.
Dar de ce?
Nu astăzi. Nu. Astăzi mă chinuie prea mult,
mâine la fel.
Mâine.. o altă zi ce-mi va înceţoşa privirea,
drumul lung şi-mi va omorî orice speranţă.

Ce rost mai are?
Ce rost mai are când totul e aici, acum,
totul trece şi din nou, şi din nou,
totul reapare, aduce suferinţă şi tristeţe
sufletului..
Am spus. Am spus cu dureri pe umeri,
speranţe şi dezamăgiri,
am spus, mă voi opri să-ţi mai închin
gândurile şi iubirea.

Suflet singur

Câtă singurătate zace într-o lacrimă?

Câte lacrimi zac în noi, suflete reci?

În mine, suflet singur, rece, de plumb,

bântuit de gânduri negre-n noapte,

în tine, suflet nepăsător.. şi al nimănui.

Singurătatea-ţi suflă printre gene

din al ei veşmânt de amintire bolnavă,

iar lacrimile-ţî curg, şi curg, şi-s reci

şi parcă-ţi ard sufletul şi-ţi macină oasele.

Dar câtă singurătate zace-n într-o lacrimă?

Dar câte lacrimi zac în noi, suflete reci?

Nu o să aflăm în veci câte sunt

De unde vin şi de ce vin

De ce atâta durere în singurătate?

Vin lacrimi,spulberă tot şi spală durerea

O face mai puternică, o adânceşte

Inima nu poate face faţă avalanşei

Se va preda, prea multă durere

Prea multe lacrimi triste şi pline de singurătate

Bucăţele se desprind de pe inimă

Şi încep să se piardă în marea de lacrimi

Ce zace înăuntrul nostru gol

Nimic nu mai ascultă de creier

Toate sunt controlate de tristeţe

De singurătatea care a dat târcoale

Şi pare că nu vrea să piardă teritoriul

Proaspăt câştigat

Nu, nu avem şanse de câştig

Totul e.. negru, inundat, dureros

Şi, mi-am dat seama de ceva

E mai bine aşa, singurătatea e bună

E bună pentru că te învaţă să lupţi

Lacrimile te învaţă că ai nevoie să te descarci

Să urli şi să te exteriorizezi

De asta ai nevoie, ştiu ce zace în tine

Lasă aşa, să nu intervii

Totul vine de la sine, totul are un sens

Durerea te va învăţa că oricând

Poţi fi iar rănit, tu doar te obişnuieşti

În durere.. nimic mai mult

Atât, de rest vreau doar
Lacrimi..

Prima provocare, prima poezie scrisă împreună cu o prietenă, Mădălina. http://madutbalcan.blogspot.ro/

Doar singurătate

Tu.  Tu, suflet nebun, ce stai închis într-un
corp ruginit de demult.
Tu, suflet nebun, speriat de lume,
suflet pustiit şi întristat,
eşti singur şi înconjurat de gânduri cenuşii
şi-ndurerate.
De-atâta vreme zaci în singurătate,
nimeni n-a mai trecut, nimeni nu te-a mai mângâiat
c-un gând bun, c-o speranţă.. cu iubire.

Privirea mi-e ţintă. Spre geam, spre infinit.
Afară-i furtună, la fel cum e-n mine.
E timp încărcat cu întuneric,
e timp pentru singurătate.
Oricine poate fi singur, oricând.
Nu-i aşa?
Şi plouă. Afară-i un vânt nebun
si vreme-n durerată şi totu-i
îmbrăcat într-un întuneric crunt.

În mine aşteaptă amintirile şi speranţele,
de-aceea privirea mi-e ţintă, spre geam,
spre tine.
Eu zac aici
şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine..
Şi-aştept.

Te-am găsit rătăcindu-mi prin gânduri
si te-am ucis cu greu din mine.
Acum îmi înţelegi singurătatea?

Degeaba te-aştept şi sper, şi strig.
Am obosit la câtă singurătate şi tristeţe
am adunat în pumni.
Dulci iluzii, amintiri sau speranţe.
Stoluri de gânduri şi oameni
prin minte-mi trec
şi pe faţă un ultimul sărut mi se scurge,
şi el singuratic, înghiţind a nopţii chemare .
Zadarnic singurătatea înfioară o nefiintă
cu mii de amintiri ce-aşteaptă
o privire stranie şi-un suflet cald, un altul.
Voi pleca de vei vrea, suflet nebun, ce stai închis
într-un corp ruginit de demult.

Trecut

Ianuarie cu gust trist de primăvară
linişte şi frig
ură fără iubire
dor şi lacrimi.
Locuieşti în inima mea,
de aceea niciodată nu ştii de ce sunt tristă.
Tu eşti acolo, tu eşti privitor necunoscut
pierdut în infinit, printre gânduri mergi mereu.
Cândva tu îmi astâmpărai singurătatea,
te ştiam acolo, undeva, fericit,
trăind în mine, cu mine, mereu.
Erai pe chip şi în ochi,
prin vise trecute, gânduri şi speranţe nu demult pierdute.
Erai lumină şi-mi purtai fiinţă
printre oameni trişti.
Tu iubeai locul meu,
eu eram mereu acolo
şi tăceam şi din cer cădeau lacrimi,
rar ajungea o rază de soare
să-ţi ia locul din ochii mei şi
să-mi încălzească mână care mereu o aştepta
pe a ta.
Sufletul meu de oţel, înfipt în piatra timpului,
e stingher şi aflat într-o fericre fără nume,
fără timp,
ce cândva ne unea..
Au trecut ani,
timp,
gânduri negre,
iubirea nu mai e.
iubirea n-o faci,
n-o construieşti.
Ea există.
Era acolo,
a fost cândva
şi nu mai este.

Niciodată unul. Niciodată iubire. Niciodată noi.

Tu încă iubeşti locul ei,
ea încă iubeşte tăcerea
şi iubirea-i ţine locul.

Eu aici. Tu acolo.

Scriu de noi, de dor, de iubire, de mine fără de tine..
Şi oasele tremură la tristeţea
şi la singurătatea sufletului meu.
Din durere nu am primit niciodată nimic.
Şi ce să primim? Şi de ce?
Nu e frig, e durere, e tremur şi.. cădere.
Cenuşă din noi, din sentimente.
Suflet din plumb şi zăpadă pe sentimente.
Niciodată unul.
Eu aici. Tu acolo.
Eu iubire.Tu doar tu.
Niciodată unul şi mereu un gol între noi,
între sufletul meu de plumb şi sufletul tău.
Timp greu pe sufletul meu
în lume searbădă, cu umbre şi fără rost.
Cine suntem noi? De ce doi si niciodată unul?
Sunt aici şi oasele-mi sunt sub tremurul tristeţii.
Visez vise pe care nu le-am visez,
şi am în suflet umbre pe care nu le cunosc.
Acum doar împrăştii tristeţe pe foi.
Scriu de tine, de dor, de iubire şi de mine fără de tine..
Dar tu...?
Vânătoarea de speranţe prin gândurile mele s-a încheiat.
Niciodată noi.
Eu aici. Tu acolo.
Eu aşteptare. Tu tăcere.
Mulţe sentimente vii în tine din aşteaptările mele.
Dragul meu, se apropie timpul nostru.
Timpul greu pe sufletul meu acum şi mereu..
Noi?
De ce nu acum? Dar când?
Vezi, multe întrebări fără răspuns. Şi răspunsurile când?
De ce nu acum?
Eu sunt singură şi tristă. Îţi ascund în mine fiecare tristeţe
şi degeaba mă minţi, îţi ştiu gândurile şi tainele,
amintirile şi speranţele.
Eu sunt singură şi pierdută.
Iată dragul meu, timpul este greu pe sufletul meu,
eu plec,
tu pleci,
şi amândoi vom fi mereu, aici, vom rămâne.
Poţi să-mi fii umbră şi fericire, credinţă şi iubire,
gând şi speranţă
sau tristeţe şi durere infinită,
dar măcar vom fi amândoi.
Eu aici. Tu acolo.
Mereu ai vrut să mă întorc, dar ai ales tăcerea în locul meu.
Tu tăcere. Eu dorinţă.
Acum totul e altfel.
Nu am învăţat să te urăsc, nu am vrut
am învăţat să-ţi fiu iubire şi bine.
Am învăţat să-ţi fiu eu,
aşa cum mi-ai spus în seara aceea când fugeam de mine
ai venit, m-ai luat de mână si mi-ai spus să mă opresc
şi să fim amândoi.
În zadar..
Eu aici. Tu acolo.
Tu pleci
însă un aer vechi al amintirilor pe mine mă opreşte,
îmi stă în cale.
Tăcerea ta o fi?
Eu sunt aici, aici voi rămâne. Tu vei fi acolo, vei fi doar tu.