joi, 28 noiembrie 2013

povestea noastră

nu ţi-am spus nimic,
ştiam că o să doară.
acum semeni în durerea mea
tăcere şi picături
însângerate de crivăţ
în iarna asta rece
ce se-apropie de sufletul meu.
n-o să mă întorc la tine.
nici nu am plecat.
sufletul mi-e lângă al tău,
gândul ţi-l încălzeşte pe-al tău.

ne-apropiem de zori,
iau zapada şi-ţi închin
gânduri bune şi speranţe,
iubire si deloc amăgire.

cu gânduri îngheţate
te încălzesc şi aduc soare
prin fiecare picătură însângerată
şi topesc fiecare fir de zăpadă.
era momentul nostru alb.

zăpadă, noi şi eternitate.

povestea noastră, poem în noapte
să fie poezie, să fie cuvânt de dor
în iarnă,
în noapte, în zi,
în zori, în zare.
povestea noastră aici, acum
oricând şi niciodată.
noi aici, acum
cândva şi în eternitate.

era momentul nostru alb,
gândul ţi-l încălzea pe al tău,
era iubire si deloc amăgire,
era zăpadă,
eram noi şi eternitate,
era povestea noastra,
poem în noapte.

marți, 26 noiembrie 2013

Tristeţe târzie

Tristeţi mii, în negură, în noapte,
îmi înghit gândul cel bun şi speranţa
arzătoare,
îmi încarcă sufletul de amar şi îmi îneacă
privirea în vise demult apuse.

Straniu sentiment mă-nghite,
os cu os, gând cu gând,
şi înconjurată de teamă
îmi continui drumul în negură, în noapte.

Cade încet căldura peste tâmple
şi-un tremur adânc mă-mbracă
în linişte.
E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt puternic
în suflet şi peste mine toată.

Eşti aici? Şi oare unde eşti?
Plecat, pierdut, departe, demult, târziu
totul ca-ntr-un vis, se pierde, dispare
uşor şi din ce în ce mai uşor
şi cenuşa rămâne din tot
şi din tot, rămâne nimicul etern al sufletului.

Ne-am ripisit, şi-n mine se strânge mare de amar,
mare, corăbii adânc înfite-n suflet, pescăruşi
ce-şi caută hrană şi nisipul ce-mi zgârie
părţi din corp.
Din cenuşă, din nimic sufletului
răsari, te înalţi şi dispari din nou.

Aştept o tristeţe salvatoare să-mi scoată
trupul din negură, din noapte,
să-mi salveze gândul,
să reaprindă focul speranţei
şi să mă reîntregească.

E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt,
plecat, pierdut, departe, demult,
răsari, te înalţi şî dispari,
şi din tot.. rămâne nimicul etern al sufletului
în noapte, în negură.
E tristeţe târzie, durere şi ecou în noapte.





sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Simplu.

şi noi atât de palizi
şi-mbrăcaţi în tăcerea asta
ce strică inimi.
şi-atât de singuri
precum o frunză moartă
în toamnă asta
plumburie

plângi sau râzi
deschizi ochii
şi tinzi spre infinit
îmbrăţişezi cerul
şi priveşti în depărtări.

îmi spui ceva
te cred
şi zâmbesc.
în ochii tăi apare dovada
ce mă bucură.

e tăcere
şi vrei să fie lângă tine
ca tu să fii din nou tu.
şi stii că
doar lângă acel suflet
tu devii tu
şi-ţi bucuri gândul
şi al tău suflet

frunză.
doar o frunză
îţi atinge chipul
şi-ţi zboară gândul
către alte orizonturi
dincolo de viaţă
şi tristeţe.

e doar toamnă şi noi în tăcere îmbrăcaţi.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Veşnicie

Blând aprind în mine flacăra speranţei
şi te caut, şi te caut.. în fiecare întâlnire târzie.
De o veşnicie parcă, din nou,
aştept să te întâlnesc.
N-o să sţie nimeni, sigur, niciodată,
că mi-ai stat ca un nor deasupra,
în fiecare zi şi-n fiecare vis.
Ca frunza-n vânt totul în van s-a dus,
iar eu de-o veşnicie, parcă aştept
din nou, în suflet şi-n gând să te regăsesc
oricând în infinitul clipelor târzii.
Clipe senine ne luminează calea şi ne
încântă al nostru suflet,
clipe senine încărcate de prezenţa ta
îmi urmează zâmbetul şi-mi tulbură liniştea.
Eu nu-ţi voi da din mine o fărâmă,
te voi aştepta aici, acum şi-ntotdeauna
până când flacara speranţei se va stinge
iar cetatea ce-ţi încredintă cândva iubire
se va dărâma.
Voi uita ca-atât de multa toamnă
ochii mei îmbracă,
eu nu-ţi voi da din mine o farâmă,
te voi aştepta aici, acum şi-ntotdeauna,
în toamna-n care toate se-ntâmplă prea târziu,
iar eu, eu nu pot iubi cât sufletul mă ţine,
căci iubindu-te, ajung la tine şi brusc,
îmi amintesc de mine..
Iar eu aştept..
Parcă de o veşnicie
te-aştept.

luni, 11 noiembrie 2013

Cândva..

Cândva, doi fericiţi eram,
în zbor cu gândurile noastre,
cândva, doi fericiţi eram,
bântuind încă din zori, prin noi, urme de dor.
Cândva, noi fericiţi eram,
în umbra flăcării sufletelor noastre
stinsă de lacrimile cerului.

Printre mii de păsări ce călătoresc prin ochii mei
şi printre miile de lacrimi ce apun în fericire,
te pierd..
Şi totuşi.. în zare te regăsesc,
mă apropii, te înalţi şi dispari.

Şi totuşi...
Ca un zid de sticlă tăcerea e între noi.
Liniştea ne desparte în zadar iar gândurile
ni se îndreaptă spre răsărit aievea.

Tristeţea tinde să ne-ajungă,
să ne-nghită şi-un ultim cuvânt,
şi totul ca-ntr-o fugă continuă
se izbeşte de zidul ce ne desparte de fericire
întru totul.

Lumina caldă zvâcneşte din sufletele străine
şi ne-ajunge,
şi ne înalţă, şi ne coboară şi brusc..
totul cu noi dispare ca într-un cântec lin,
în topirea nopţii când iubire vine să-şi
ia rămas-bun de la al meu suflet.

Firav şi crâncen sentiment
al sufletului şi-al gândului de tine
pătat, ce-şi înalţă tristeţea prin
al meu trup tomnatic, mângâiat
de frunza ce-şi continuă zborul
pe ritm de nostalgie,
în misterele timpului..

Ne înălţăm, coborâm, azi, niciodată
şi-n fiecare zi, inima tomnatică şi tristă,
mult împreună, mereu despărţiti,
noi, cei cândva fericiţi.

Se apropie liniştea de tristeţea noastră salvatoare, şi ne cheamă spre poemul nopţii topite de dor.

vineri, 1 noiembrie 2013

Lasă-mi-te-acum..

Lasă-mi-te-acum şi cântă-mi cu vorbe de dor
cântul sufletului, de timp rănit, spre iubire tânjind.
Lasă-mi-te-acum când îmi arde-n ochi flacăra trecutului,
şi-ajută-mă ca focul vieţii tale să-l aprind.
Lasă-mi-te-acum când e târziu, e noapte şi e linişte,
acum când încerc să-mi amintesc de vremuri trecute,
de când tu-mi erai gândul ce mă liniştea şi tăcerea grea
când sufletul plin de dor îmi era..
Lasă-mi-te-acum când e prea plin altarul de suferinţă şi dor,
când luna printre stele, linişte culege, când timpul peste noi,
cei trişti trece şi ne şopteşte să ne grăbim către iubire.
E târziu, e noapte şi e linisţe..
încerc să scriu şi nu ştiu ce să scriu, să te descriu şi să culeg
binele din rău şi fiecare picătură de zbucium din linişte.
Iată timpul, trage in jos cortina, se-ascunde şi-şi face loc în
altarul plin de suferinţă şi dor..
Lasă-mi-te-acum, să mergem împreună, cu soarele de mână,
pas cu pas către fereastra infinită a sufletelor noastre..
Lasă-mi-te-acum în dimineaţa ce-ţi cară apusul pe umeri,
când totul doarme sub timpul hoinar şi sub recele vânt
al toamnei târzii,
când totul se scaldă-n linişte şi dor.
Lasă-mi-te-acum, aici şi pentru totdeauna,
să fim doi în eternitatea infinitului din sufletele noastre.