sunt pământ

mă cheamă pământul
mă strigă pământul.
auzi?
urlă nebun
zbiară îndurerat.

mă duc la el şi rămân cu el.
rămân cu el ca şi cum aş rămâne cu tine.

mă înghite pământul.
nu mai am nici picioare şi nici mâini.

mă macină pământul.
mă frământă şi-mi frământă şi sufletul.

mă sufocă pământul şi mă transformă în
pământ.

de astăzi sunt pământ.
eu te chem
eu te strig
şi tu rămâi cu mine.
eu te înghit
eu te macin
eu te sufoc.
de astăzi sunt pământ.

pământ la pământ trage
nu te mai zbate cu tămplele de cer
că nu aşa se-ajunge la Dumnezeu.
întâi te înghite pământul şi apoi ajungi la Dumnezeu.
poate.

zi cu nenoroc

zi cu nenoroc.

astăzi am fost coloana infinitului trist
în mine s-au dat lupte
în jurul meu s-au dat lupte
aproape că am devenit o luptă -
mă lupt cu mine de chinuri întregi.

astăzi m-am simţit ca după Judecata de Apoi -
sufletu-mi dorea iar corpul meu stătea
nemişcat
lângă altele şi râdea chinuit şi împovărat.

tot astăzi mi-am adus aminte de mama
şi de tata;
de amândoi dar separaţi. niciodată împreună.
mi-au mişunat şi alţi însufleţiţi
prin gânduri şi brusc cerul s-a umplut de dor.

ce-ţi e şi cu viaţa asta
uneori o ai
alteori chiar dacă o ai
ţi-o doreşti.

noapta asta e cămaşa ruptă
ce va şterge
ziua cu nenoroc.

(sufletu-mi) apus

seara
sufletul meu era o piatră —
sufletu-mi era o piatră atât de grea...

ah
şi ce să vezi
sufletul meu a furat din întunericul serii —
sufletu-mi era atât de întunecat...

seara
în timp ce sufletu-mi era o piatră întunecată
eu nu eram decât un vuiet trist şi rătăcit;
mă cautam şi nu mă găseam
şi când mă găseam
mă pierdeam prin alţi oameni şi prin locuri
necunoscute şi mereu aceleaşi
doar ca să nu mă întâlnesc cu mine.


niciodată nu mi-au plăcut oamenii răi;
mă duream şi nu voiam să mă-ntâlnesc.

seara
când sufletu-mi era întunecat
eu eram tristă
în afara lui.

joc

am intrat într-un joc numit "viaţă"
joc plăcut de toată lumea şi neplăcut de mine.
mă întristează şi mă dezgustă
şi aproape că mă face să-mi doresc să mă îngrop
singură în pământul din care vin
să nu mai asţept
să nu mai strig să nu mai plâng
să-mi îngrop disperarea sub cap ca să n-o mai audă
nimeni
să o uit şi să mă uite.


-te gândeşti la asta doar atunci când
v i a ţ a
te izbeşte de primul perete
şi lasă în urma ta pete negre
nu pete roşii de sânge.
atunci îţi dai seama că eşti doar cenuşă
nu mai eşti om-

"Salut! Murim!" -
niciodată mai repede decât trebuie.

(dez)acord cu mama

mamă mi-a amorţit sufletul de dorul tău
ce să fac?
nu-mi mai simt mâna stângă
stau cu ea sub cap şi presez amintiri
îmi opreşte lacrimi le
când revarsă râul din sufletul meu.
dar spune-mi
cu mine ce sa fac mamă?
01:25 şi nici urmă de tine şi nici glas de vorbele tale

mă asculţi mamă?
cândva ţi-am scris un cântec. îţi aminteşti?

-bună dimineaţa mamă
m-am trezit cu tine-n gândul meu
şi mă-ntreb adesea mamă
cum s-ajung la tine când mi-e greu -

răspunsul nici acum nu l-am primit.

am să m-arunc pe mare
s-ajung la tine când mi-e greu
ca să-ţi cer acordul la fericire.
ai uitat la naştere să mi-l dai iar acum
sunt nefericită până-n al nouălea cer.
sper sa-l găseşti mamă şi să-l semnezi
am nevoie de el cum am nevoie de tine.

cândva te-am numit fericirea mea
eu m-am numit fericire din fericirea ta

habar nu am cu ce se mănâncă fericirea
abia schimbăm două vorbe între săptămâni
dar semnează-mi-te mamă.


- aş vrea s-ajung în lacrimi
trecând pe mare uşor
la tine dragă mamă
la tine când mi-e dor -

spune-mi că îţi aminteşti de strofa asta.
spune-mi.

nu-ţi aminteşti...
nici de mine nu-ţi aminteşti uneori
dar nici nu mă uiţi ştiu
ştiu mamă.
noroc de sufletul tău care mă ţine captivă.

punctul ăla distrus din sufletul tău
sunt eu mamă.

semnează acordul şi pe cealaltă pagină scrie că

nimeni nu te poate învăţa mai bine ce e dorul

cum se simte

cum distruge

cum plânge prin tine

cum sapă şi cum macină

cum din om te face neom

aşa cum Dumnezeu a făcut din nefiinţă fiinţă

-doar mama

nu mai plâng mamă
nu mai am cu ce şi nici cum.
tu eşti aici dar eu tot
mă usuc de dor.

ne-am întâlnit din nou mamă
tu într-un capăt eu în altul
ne-am întâlnit într-un dezacord sufletesc.

edict

viaţa - cutia în care-am rămas blocată
           făra scăpare sau soluţii de ieşire
           (introspecţie)

nu-mi plăcea frigul iar aici erau minus 4
ani de zile de când risipesc iubirea
fără niciun folos
şi trimit gânduri către un om rătăcit în afara ei
în trecut
nu-mi plăcea nici singurătatea
iar aici doar mormanele de cuvinte au mai rămas
şi ele-s triste şi abia-mi mai vorbesc.

- cum e acolo? ti-e bine? tu când te-ai vindecat?
când ai scăpat?


arde singurătatea şi eu am mâinile tot mai reci
vorbele tale neaşteptate ajung la mine şi mă leagănă
precum o mamă îşi leagănă copilul
şi mi-e frică că n-or să mai poată ieşi nici ele
din viaţa asta pătrată
în care în loc de stele atârnă gânduri
ce stau să cadă pe mine.

condor deghizat în porumbel alb
zboară-mi din iubire
şi-nvaţă-mă legea despărţirii dintre noi.

aduce-aminte

dragostea nu-i decât o pisică neagră
ce m-a sfâşiat când am vrut
să o alung de pe piept.

aproape de sfârşitul beţiei durerii
îmi dau seama
că îmi lipseşte mama mai mult decât îmi
lipsesc zilele copilăriei
cu bomboane aduse de bunicul
şi-ascunse pe sub perne.
îmi lipseşte şi timpul petrecut cu ea
îngropat acum mulţi ani şi câteva zile
şi sunt geloasă - recunosc
pe distanţa ce împleteşte cu-atâta drag
miile de metri dintre noi şi nu taie niciunul
că nu vrea să facă şi mai mult rău.

îmi lipseşte mai mult decât pisica ce-mi încălzea
pieptul
până când m-a sfâşiat.

şi de-atunci îmi petrec anii aşteptând
cu mâinile reci şi vineţii
împreunate ca pentru rugăciune
o altă pisică neagră
cât pentru o mamă şi-o dragoste.

vine!

poem din lacrimi

o piatra-mi
presa sufletul
şi din el curgeau lacrimi negre.

sunt un rob întemniţat într-un zâmbet mecanic
ce-aştept
să pic în negura uitării
sunt personaj înfometat de bine
şi speranţă
sunt prinsă-n rădăcini
şi-atunci când râd mă înec într-o lacrimă
şi mă ascund sub pământ.

sunt ce n-am fost vreodată
şi când n-am să mai fiu am să-mi doresc
să fiu din nou rob rece
c-un chip de marmură
ca sa trăiesc petrecându-mi durerile
şi-apoi să mă sting
în cea mai adâncă.

[lasă-mi piatra
e amintire]

?∞

ploua trist cu lacrimile mamei
păstrate pentru mult timp într-un crin alb
cu amprentele lui Luchian.
crinului i s-au rupt petalele
cineva l-a rănit
și-a devenit un fenomen al naturii sufletului

am deschis fereastra
și am întins mâinile.
era o ploaie caldă cum nu a mai fost
dar lacrimile ei parcă mă dureau
îmi intrau cu putere pe sub piele
mă sfâșiau.

-mamă e duminică seară
la mine plouă cu stropi mari și pare că nu vrea să se oprească.
mamă la mine plouă
la tine sper să fie soare.
mamă la mine plouă neîncetat
bate vântul cu multe lacrimi pe minut
mamă.
la tine să fie soare
doar soare-

apoi dintr-un pocal
am început să beau lacrimile mamei
privind cum apun copacii
peste oamenii ce fug speriați
de lacrimile ei.