Rugă

Purtătorule de iubire, iarna e aici, e aici,
e aproape şi se scurge pe sufletul meu şi mi-l îngheaţă,
mi-l îneacă într-o iarnă fără anotimp, fără timp şi fără noi.
Atât de singură-s în mine, şi mă rog, şi sper
ca dintr-o lume de iubire, să primesc măcar un strop.
Tristeţea lumii e toată-n mine, e aici îmi înconjoară sufletul,
iar durerea mea, în cuvinte mi-o ascund, şi mă rog, şi sper.
Şi simt c-o lume mă înghite şi merg spre negură,
spre van, şi simt cum braţele mă dor şi prin palme
tăceri necunoscute cad, iar astăzi, Doamne,
mi-s mâinile străine de alte gânduri ce mă dor.
Nu pot să scriu, nu ştiu cum să mă îmbrac în linişte,
când ca-ntr-un mormânt, în lumea mea mă-nchid
şi mă scufund în gol, în mări de tristeţi şi dor.
Gândurile mi-s negre şi le culeg rând pe rând,
din suflet curg râuri de lacrimi şi plâng.
Clădind acum altare de singurătate, căci mai târziu
va fi prea târziu, aştept veşnica lumină în sufletul pustiu.
Noaptea-i atât de frumoasă şi luna la fel şi-mi amintesc
de locuri prin care am trecut şi-am adunat amintiri
si gânduri ce acum mă adâncesc  şi-mi rod
tot prin mine, furtună de dor şi durere.
Astăzi cad, Doamne, şi mă rog, şi sper, şi mi-s mâinile
reci şi îngheţate în lumi alungate, pierdute şi tăcute.
Simt totul cu durere şi pe toate le primesc,
tristeţea mea o ştiu şi-o ocrotesc,
dar, Doamne, viaţa mi-e răscoală şi aproape că furtuna asta
înfometată, îmi curăţă din mine, tot ce iubesc.
Astăzi simt totul cu durere şi, Doamne, din gândurile mele
aripi îmi fac şi zbor spre cer.