marți, 23 septembrie 2014

Poem viu

Binele meu doare
şi se zbate acolo undeva, într-un suflet prăbuşit.
Durerea se aşează pe fiecare muşchi,
mi-l îngreunează
şi-mi afişează un negru palid sub ochii goi.

Sufletul mi-e prăbuşit,
de acolo de jos te veghează
şi uneori se joacă cu mine şi mă scaldă într-un dor înfiorător
de tine.

Ce fel de bine e răul meu?

Cât despre tine..
cel înaintat răului şi urâtului,
tu-mi eşti înrămat pe chip, în păcate, în dureri,
în triste zile şi nopţi pustii.

Mi-ai făcut din dor
cuvinte negre pe foi îngălbenite de timp
şi de veşnicia ta, pe care-o ştiu doar eu,
şi-o trăiesc fără pic de credinţă şi curaj.

Iată, suflete,
m-ai făcut să te trăiesc şi sa te sufăr,
să te iubesc şi să mă chinui,
să cred în tine absent
şi din dor să fac cuvinte şi poeme
pătate de păcate însângerate.

Nu mi-am dorit şi nu am voit să te joci cu mine,
să mă târăşti după tine,
ci am vrut şi mi-am dorit
să trăim fiecare cu ale lui păcate
la umbra ochilor goi,
ca la umbra unui mormânt plin cu amintiri
pline de suflet şi cenuşă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu