Alb

Dragul meu, acum, când doru-ţi duce dorul,
aici, astăzi, acum, ninge într-un fel nebun
şi bizar,
totul e haotic, totul e divin.
Ninge, în liberă cădere, se-apleacă peste noi
câte-un fulg..
totul haotic, totul divin, în neliniştea nopţii.

Dragul meu, acum, când în noapte totul doarme,
ninge cu absenţe.
Lumini cad din fiecare stea, din cer avalanşe cad,
copacul nostru-şi ia adio de la al său veşmânt,
dar păstrează amintirea noastră,
iar eu.. eu încă sper, ca în iarna asta, ce-mi bate-n
suflet, să mă îmbraci cu tine.

Pacea se-aşterne peste noi, liniştea se-mbracă-n haos,
din cer aburi coboară peste noi..
totul e haotic, totul e divin.

Dragul meu, acum, când gândurile-mi pleacă rând pe rând,
aud glasul inimii tale şi strigătele din depărtări
a gândurilor tale.
Acum, în nelinişte şi-n noapte
totul e frumos şi ninge,
mă-mbrac în fiori de gheaţă şi mă-nclin.
Sufletul în neliniştea palmelor tale se zbate şi parca-ţi duce dorul.
Totul se înalţă şi coboară..
S-aşterni tăcut, pe mine lumina din ochii tăi,
să-mi luminezi chipul şi să-mi faci altar din iubire.
Frigul nostru să ne fie destin, să nu ne cruţe,
eu nea să-ţi fiu în fiecare zi,
iar noi din iarnă nelipsiţi să fim.
Ierni şi zile goale de noi să risipim,
să te priveşti în chipul meu ca într-o oglindă a sufletului,
iar eu sub paşii tăi, zăpada s-o sărut.

cuvinte

dintr-un vis cad.
cad aici, în realitatea dură,
cu spini şi gheare,
căldură şi foşnet al frunzelor.
ecoul rămâne acolo,
e un tablou abstract,
pictat în roşu, în sânge,
în cer şi în frunze.
în oricare noapte, în oricare oră,
trece frica şi ne îmbrăţişează
sufletul
şi gândurile bune.
ne omoară ecoul,
ne distruge visul,
iar eu rămân aici.. în realitate,
între gheare şi spini.
între suflete negre şi gânduri cenuşii
îmbrăcată în plumb şi frică,
frig şi tăcere,
printre zgomote şi urlete.

nu-ţi simt prezenţa,  nu-ţi simt căldura,
şi unde eşti, unde te ascunzi?
în a cui haină plumburie trăieşti,
te ascunzi şi iubeşti?
din a cui suflet te hrăneşti
cu zile străine şi sentimente reci?
în al cui vis îţi aşterni imaginile,
cine-ţi calcă urma şi umbra?

câte întrebări..
si oare cine-mi va răspunde?
n-am să ştiu niciodată dacă tu încă eşti
aici sau acolo,
în suflet sau plecat spre alte orizonturi..

oameni în alb-negru, gânduri bolnave
şi priviri pierdute..
zâmbete şterse şi suflete triste.
tristeţe vărsată peste măşti,
nori negri şi ploi reci,
sufletele reci şi sentimente necunoscute.

Încă o toamnă a murit

S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet chircit într-un trup rece,
şi din nou, ochii noştri de pământ
sunt îmbrăcaţi în dor şi în lacrimi.
Şi în ei zac imagini striste şi parcă
prea oarbe să ne mai bucure sufletul
aproape sfâşiat de timpul hain.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet îndurerat ce zace şi
bântuie printr-un trup ce-şi închină
ultimele gânduri la frunze.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
în tine nu mai văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
nici frânturi de zile pline de noi,
în tine nu mai văd nimic.
Vântul muşcă din noi în plină seară
si ne sfâşie rând pe rând
gândurile, speranţele şi ne arde
altarul plin de iubire.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
o toamnă lipsită de noi,
iar în tine nu ma văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
în tine nu mai văd nimic,
iar altarul gol de iubire arde sub flacăra dorului.