frică de frig

nu-i nevoie sa spun că mi-e frică
şi mi-e frig, uneori,
că ne plimbăm frica asta nebună peste tot,
prin parcuri, pe străzi pustii, prin locuri ce ne inundă creierul
cu amintiri trecute, pierdute şi acum regăsite,
fir-ar ele,
de parcă n-am putea trăi şi fără ele,
să respirăm aerul făra pic de amitire.
am fugit şi ne-am întors în locurile astea prăfuite
de timp şi de frica noastră nebună de tot ce ne înconjoară.
nu voi spune că mi-am întors inima pe partea cealaltă
şi că acum e împotriva ta, om al numănui.
vezi tu, tocmai de asta mi-e frică.
ea, inima, te-ar putea ataca oricând, oricum, fără ştirea mea.
aştept aici, chiar dacă e frig. frica ni se transformă în frig,
frică de iubire, de fericire, frica de tine, de noi,
de oameni ce-şi ies din minţi, noaptea, pe bănci sau pe străzi.
frica de noi, am mai spus?
teama noastră e vântul ăla de toamnă
pe care-l regăseşti chiar şi vara cotrobăind prin sufletul tău,
ţi-am mai spus asta, îţi aminteşti?
dar nu-i voie să ne spunem când ne e frig
sau frică.
şi oricum cuvintele astea au luat-o razna pe aici, vezi?

le-o fi frig sau frică?
ştiu deja,
frică de frig.

vezi tu, e chiar bine aşa, în încâlceala asta de cuvinte de dimineaţă