tristeţea (din) - glasul mamei -

lumea e plină de oameni trişti;
pe unii îi macină dorul, pe alţii nepăsarea,
iar pe restul îi macină ceilalţi.

suferinţa tuturor m-ajunge din urmă
atunci când, bucuroasă şi hotărâtă să înfrunt frica,
mă opresc pentru că îmi amintesc de mama
şi simt cum m-apasă ceva pe umeri
şi-mi rugineşte obrazul, iar în ochi se sting focuri
cu apă rece dintr-un izvor secat.

aş reteza momentul din rădăcini
şi dorul - jar mocnit, ţinut pe palme -
şi-aş alerga ca un om pierdut şi nemaivăzut
către două braţe ce-mi împleteau coroniţe
din flori uscate de-nu-mă-uita.

la umbra dorului, şi-acum,
închin lacrimi şi cresc flori-de-nu-mă uita
pentru ea
tocmai din teama de a nu o uita.

tristeţea suna a glasul mamei
iar vorbele ei sunau a iubire.

de dor de tine.

mamei

în toată inima mi s-a cuibărit dorul
de mama

un dor veşnic şi pustiu
care îmi inundă ochii din când în când
în zilele triste, îmbibate în ploaie

îmi transform braţele în aripi
şi zbor spre necunoscut să-i întâlnesc sufletul
şi să mă cuibăresc lângă el
precum dorul veşnic şi pustiu
în sufletul meu

mamă,
scriu de dor cu dor

într-o viaţă de apoi
glasul tău nu îmi va fi străin
mâinile tale nu vor mai fi absente
iubirea ta nu va mai fi rece
iar noi nu ne vom mai fi departe

mamă,
promit de dor cu dor

nu, noi, ne-am

am iubit
am iertat
am crezut
şi, uite-mă, bolnavă pe un câmp de luptă

dăm tone de apă vieţii
pentru a nu ne ofili
şi ne trăim trecutul în prezent
pentru a nu ne pierde de noi.

am iubit
am greşit
şi n-AM uitat de mine nicicând.

fără uşi, făra icoane, fără geamuri
pierduţi de lume, împreună
am iubit
am iertat
(N-)am crezut
şi (NE-)am pierdut mai mult ca oricând

n-am existat niciodată noi
ci ne-am păstrat doar rugăciunile
care mereu mă despart de mine cea rea

nu am fost niciodată noi doi
nu am învăţat nimic de la tine
nu te-am iubit niciodată
nu ne-am iubit niciodată
nu am iertat niciodată
nu am crezut niciodată
şi ne-am pierdut mai mult ca oricând

am păstrat crezul trecutului
pentru ca mi-ai promis că mă va aduce înapoi la noi
şi îl rostesc ori de câte ori vreau
să uit de tine ca să îmi amintesc că exist

semn rău

-semn rău-

purtăm doar negru şi alb
şi ne salutam de pe maluri diferite ale vieţii
obsesiile ne îmbătrânesc înainte de vreme
şi gândurile ne aruncă într-un val de zile
în care moartea bate cu puterea trecutului.

noi mergem mai departe
printre oameni necunoscuţi, simpli trecători,
simpli muritori, aşteptând învierea sufletului.

noi mergem mai departe ca un gând rău
şi ne oprim cu zilele în spate
în mijlocul unei şosele, în traficul infernal,
aşteptând să înceapă sau să se termine
jocul de-a viaţa.

e atâta înghesuială-n viaţă;
pereţi-martori
umbre fără pereche
ochi negri şi trişti
mâini singure şi reci
semne rele culese de peste tot
şi gânduri niciodată prea bune.

e atâta înghesuială-n viaţă
şi-atâta haos
iar noi căutăm porţi de scăpare
şi drumuri care duc spre nicăieri
şi ascundem răul în lacrimi

-semn rău
semn de sfârşit-

târziu

au înnebunit pădurile de dor,
au îngălbenit frunzele de nostalgia
ochilor,
iar vântul plânge lângă noi.

m-aş întoarce într-un trecut cu soare
şi cu noi,
apoi m-aş înălţa spre cer cu aripi din gânduri
şi, atunci, ar dispărea fiecare urmă de ură şi uitare.

m-aş întoarce pe urmele timpului catre noi,
aş pune mâna pe cuvinte şi ţi-aş scrie un poem
cu rădăcina în suflet şi urme de iertare.

nu m-aş întoarce niciodată aici
fără tine
şi, astfel, aş vindeca pădurile
şi frunzele bolnave de noi şi de dor
într-un timp mai scurt decât cel în care mi-ai fost
şi ţi-am fost.

încă te aştept

eu încă te aştept
chiar şi prin zgomotul infernal al oraşului adormit
chiar şi printre zecile de secunde ale semaforului
chiar şi prin picăturile de ploaie ce ne scufundă în melancolie

eu încă te aştept
chiar şi printre zecile de foi aruncate într-un colţ
de cameră părăsită
printre care respiri cu greu
arucând cuvintele ca pentru un poem nereuşit

eu încă aştept
să te spijni de inima mea
eu să urlu ca un copil uitat de lume
abandonat în mijlocul unei vieţi necunoscute
speriat de tăcere şi îngrozit de zgomotul inimii
sale

eu încă aştept
să râdem amândoi de întunericul ce ne soarbe
tristeţea trecătoare
şi răbdarea de a ne iubi


dintr-o clipă în alta
aştept pe cineva să bată la uşă
fără a smulge sensuri şi bucurii

repaus

până la urmă
din noi rămâne nimicul

după ce te izbeşte,
te aruncă, te cheamă, te lasă şi te ia,
viaţa dispare dar rămâne sufletul
care ne bântuie, ne mântuie
şi îşi părăseşte cuibul

ai nimănui
aşteptăm un mâine ce nu va mai veni
tânjim după un ieri care-a dispărut
şi ne pierdem în furtuna care nu se mai opreşte din plâns

în noi vuieşte o linişte tristă
care ne duce agale către sfârşit

păşim orbi
unii pe lângă alţii,
unii peste alţii,
nu ne oprim,
ne nu ascultam,
nu ne iubim,
ne ne iertăm

suntem orbi, rareori oameni,
şi din noi se prelinge binele,
iubirea şi iertarea

ne amestecăm cu o tristeţe contagioasă
şi ne înecăm la malul vieţii
- un loc unde disperarea urlă şi ne cheamă -

până la urmă
din noi rămâne nimicul

cursa aceasta va începe cu ţipătul cerului

ţie, suflete

timpul nu mai muşca din mine cu-atâta cruzime
minutele erau mai lungi
stelele păreau mai multe
iar luna cu a sa lumină roşiatică îţi lumina ochii

un dor mare mă cuprinde
şi ramân nemişcată în braţele tale pentru un timp
ancorat între cer şi pământ

era bine
căci mă păzeai de întunericul nopţii
şi liniştea pământului se revărsa asupra noastră

simţeam cum încheietura mâinii tale
îmi mângâie faţa
şi îmi şterge lacrimile împânzite
simţeam cum timpul trece pe lângă noi
şi ne priveşte cu ochi părinteşti
simţeam cum totul s-a oprit în jur

-păsările nu mai cântă
vântul nu mai bate
luna nu mai luminează
stelele s-au ascuns-

simţeam cum te-ai strecurat
cum te-ai ridicat
şi cum ai plecat
şi-ai lăsat un gol în mijlocul pădurii
şi în sufletul meu,
mamă.

pustiu

am deschis ochii în mijlocul deşertului
şi doar pustiul era acolo
nu mai era nici mama nici tata sufletu-mi dispăruse
şi mă simţeam ca ultimul om şi cel mai pustiit.

purtam o camaşă albă şi un gând rău
îmi plimbam picioarele prin nisipul aspru
şi căutam oameni
oameni buni oameni rai oameni-suflet
oameni-gand oameni-inimă
oameni în stânga şi în dreapta
oameni în sus şi în jos
oameni nicăieri nicicând.

eram din ce în ce mai puţin eu
şi auzeam ţipete şi strigăte îndreptate către cer
rugăciuni şi blesteme
însă nu era nimeni şi doar pustiul vorbea.

pământul ne mânca pe toţi uşor uşor
şi din ce în ce mai mult
până la ultimul suflu sau gand sau om sau câine.

din pâmânt am venit
si în pământ ne întoarcem
acum sau mai târziu
mai buni sau mai răi
singuri sau însoţiţi.

mergeam neîncetat
şi căutam oameni
când de fapt
căutam un singur om.

pe mine.

post festum

când mă supăr pe neputinţa mea
te las să dai târcoale dintr-o parte în alta a sufletului
meu
să mă cauţi şi să nu mă găseşti
să pleci şi să te întorci
apoi să pleci şi să nu te mai întorci niciodată.


- e ca şi cum te-aş pierde într-un colţ de pustiu
în care doar eu să ştiu cum se ajunge
la momentul potrivit -


când mă supăr pe neputinţa mea
renunţ
şi îmi dau voie să îmi fie dor de tine.

şi de dor mă transform
într-un copac singur şi părăsit
fără frunze
în mijlocul toamnei

cănd mă supăr pe neputinţa mea
ţi-e absenţa din ce în ce mai uşoară
o mie de tăceri despre care nu ţi-am cântat
şi o mie de cuvinte despre care nu ţi-am şoptit
îmi bântuie prin camera goală
şi te caută
iar eu mă zbat încercând să le opresc
căci
nu am nevoie de tine.


- dictează-mi
şi învăţă-mă cum să îmi fiu bine
acum
la momentul potrivit -

s de la singurătate

mi-e frică de singurătate ca de trecut

simţeam că se apropie un sfârşit
şi nimic altceva nu durea mai tare.

se prabuşeau zilele
în timp ce fugeam după oameni
după iubire şi iertare.

mi-e frică de singurătate ca de o dimineaţă
fără lumină
şi fără rugăciuni către Dumnezeu.


uite Doamne
cum toţi ne temem de singurătate
şi tot mai singuri suntem
şi tot mai trişti
şi tot mai singuri.

mi-e o frică eternă
care mă frânge de la suflet în jos.

suflete, de ce taci?
ne-am prăbuşit toţi
de la un suflet la altul
şi înapoi.

Gând IV

"nu e nicio punte între ieri şi azi"

absenţa ta
încă se plimbă prin camera goală
şi îmi poartă sufletul dintr-un colţ în altul.

starea asta e mai puternică decât viaţa
iar dorul e mai puternic decât moartea.

mă întreb când ar fi trebuit să ne terminăm
şi e păcat că nu ne putem uita
sau să trecem ca o amintire
sau ca o ploaie
sau ca doi oameni necunoscuţi ai nimănui.

să fim un val

să ne risipim la mal 

şi sa ne întâlnim în largul mării

şi să nu ne cunoaştem

dar să ne iubim

şi apoi să ne uităm.

să fim încă o dată

şi să ne uităm încă de-atâtea ori.

nu e nicio punte între mine şi tine.

mi te-aş asuma încă o dată 

şi încă de-atâtea ori.

nu mă întreba nimic
te rog
doar citeşte-mă

uite cum se transformă gândurile în cuvinte
şi mor.

nu mă întreba nimic
te rog
doar lasă-mă să te scriu încă o dată
şi încă de-atâtea ori.

uite cum ne uităm

şi apoi ne-alegem din nou
ne întoarcem la noi
din nou şi din nou.

Gând III

în visul meu,
am reuşit să îmblânzesc răutatea,
am reuşit să iubesc oameni,
am reuşit să iert păcate,
că un Dumnezeu. 

am prins între coaste inima şi o ţin acolo blocată, 
la fel cum mă ţii tu blocată într-un timp al uitării. 

arde-n vis răutatea,
iar tu-mi plângi în pumni, 
exact cum am sperat. 
te zvârcoleşti 
şi tipi,
fugi,
cazi, 
dar nu te ridici,
exact cum am sperat.

a venit vremea să mergi prin întunericul pierdut,
să cauţi binele şi iubirea care ţi-au fost dăruite. 

blocat,
niciodată la fel,
sângerând 
te ridici 
şi vrei să te întorci 
crezând că trecutul e încă acolo. 

a venit vremea să treci prin iad că să ajungi în răi,
a venit vremea să mergi prin întuneric că să ajungi la lumina, 
a venit vemea să gusti din rău că să ajungi la bine,
exact cum sperat.

Gând II

roiuri de gânduri se-aprind în suflet 
şi din ele desenez castele de nisip trist 
pe geamurile aburite, martore iubirii noastre. 

dragul meu, 
se lasă seară şi mocneşte liniştea între noi. 
necuvintele nespuse îmi amintesc de tine 
şi de ceea ce niciodată nu ţi-am spus. 

ne despart atâtea lucruri; 
ne despart oameni, 
ne despart vise, 
ne despart mâini, 
ne despart suflete. 

vreau să îţi scriu înainte de a ne despărţi şi noi, 
şi tu, 
şi eu. 

dragul meu, 
ne despart atâtea lucruri, 
dar noi, totuşi, 
plecăm mai departe aşa, 
cu alte mâini, 
plecăm mai departe aşa, 
cu alte suflete, 
plecăm mai departe aşa, 
desparţiţi de noi. 

dragul meu, 
cine mă va salva din această despărţire? 

tot mai puternic ne sufocăm în despărţirea noastră. 

se lasă seară şi mocneşte liniştea între noi, 
roiuri de gânduri se-aprind în suflet, 
şi mă opresc din a(te) iubi, a(te) trăi, a muri. 

Gând I

sunt un suflu
aruncat de la un gand rau la altul
care
asezat pe un suflet imaculat
il transform in rana deschisa
si uit ca exist.

nu sunt altceva decat un gand rau
al unei rani deschide
si fug spre oameni
ca sa uit de mine.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propria sa rautate.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propriul sau suflet.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propria sa zvarcolire.

nimeni
nu va ajunge mai departe
decat ai ajuns tu.


                                                                                              "mi-e frica sa pierd
                                                                                                                       ce nu am avut"
                                                                                                              si, totusi,
                                                                                                "cateodata
                                                                                                           te pierd."

oameni

drumul asta nu duce nicaieri
mi-e strain si s-a oprit inainte sa il incep;

e plin de oameni care se rostogolesc
si nu simt nimic si nu se opresc deloc
si ale caror ganduri se ciocnesc si tipa
unele mai tare, altele plang si ma dor

oamenii se transforma in masti;
lumea e plina de masti care pandesc
lumea e plina de oameni-masti
de oameni-calatori care bantuie lumea
lumea e plina de oameni care nu traiesc
si doar respira si cateodata umilesc

lumea e plina de oameni-calatori-purtatori-de-masti
pe care-as vrea sa-i cutremur uneori
sa le explic din cand in cand ca niciun om nu poate fi un calator
nebun si trist in viata altuia
ca niciun om nu vine si pleaca pur si simplu ca o ploaie de vara
ci ramane ca o rana deschisa

tai noaptea in doua ca pe-un mar stricat
si imi impart oamenii in doua parti egale;
pentru unii imi vor fi mainile vasle si pentru altii nimic
pentru unii imi vor fi gandurile bucurie si pentru altii nimic
unora le voi arata sufletul si altora le voi arata cum se simte
intunericul si golul din interior

nimic nu incepe acum
pentru ca drumul asta nu duce nicaieri
mi-e strain si s-a oprit inainte sa il incep
si nu-i loc de inceput dar e loc de iertare

prezent in trecut

ne-am iubit atat de mult pana ne-am despartit
si-atat
si apoi pana orele s-au transformat
in ani si ani de asteptare zadarnica
si apoi pana iubirea a disparut pe deplin.

vorbim despre iubire ca si cum ni s-ar cuveni
vorbesc despre iubire ca si cum as iubi
pe cine nu trebuie
si mi-as dori sa ma opresc.
vorbesc despre iubire ca si cum tu ai intelege.

ma lovesc de lucruri, de ploi, de zile, de oameni
si imi amintesc de noi,
orice ar insemna asta, vorbesc despre iubire
ca si cum as iubi pe cine nu trebuie
de patru ore si cateva secunde.


bucura-te, gand prezent
bucura-te, gand de neuitat
si razi de iubire mea intoarsa dintr-un trecut
bucura-te, gand etern
bucura-te, gand al nimanui
si-apoi intoarce-te in trecut.

învaţă-mă

învaţă-mă
înainte să învăţ cum se moare
cum să mă rup de lume, de oameni
şi de mine în timpurile grele
când nu mi-aş face altceva decât un rău
omenesc şi o vărsare de gânduri negre.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe pământul
cum să mă rup de lume, de tine
şi de mine în zilele când încă te iubesc
când nu mi-aş face altceva decât zile bune
ca să le prelungesc pe cele rele.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe cerul
cum să mă rup de tot ce mă înconjoară
să fiu un rob liber într-o libertate oarecare
să fiu stăpâna sufletului meu abandonat
de tine, de lume şi de oameni.


învaţă-mă cum să mă rup de tine...

nimic rău

dorul de mine, dorul de oameni, dorul de mama
şi de bine
îmi apropie paşii către moarte, către sfârşit

o viaţă prea plină şi prea ocupată
făcea din oameni neoameni şi din suflete
porţiuni mici de uscat peste care, de luni întregi,
nu a mai plouat
nici cu iubire, nici cu bine, nici cu glasul mamei,
ci a bătut un vânt rece de singurătate pentru două mâini,
două picioare şi un suflet secat

aleg să plec
căci dacă aleg să rămân, nimic bun nu se poate întâmpla.

mă grăbesc
mă împiedic, cad şi încerc să mă ridic,
mă agăţ de picioarele oamenilor şi uşor, uşor
mă desprind, alunec spre un necunoscut al meu
unde pot iubi, pot visa, pot împărţi în mod egal dorul de mine,
de oameni şi de mama,
unde mă mint că ceasul merge în sens invers
şi când ajunge la fix, dorul mă va duce spre acasă.

nimic rău nu se întâmplă

e doar un sfârşit de-al meu în chip de dor, purtat de lacrimi

un fel de

despre noi numai tăcere şi numai în tăcere
se spun toate
ca într-o moarte limpede şi liniştită
ca într-o oglindă răsturnată în faţa mea
ca într-o imagine ştearsă în care tu erai cu spatele
la mine
şi cu faţa la altcineva

despre noi în tăcere se spun multe şi toate
ca într-un gând al altcuiva

liniştea mă ţinea la suprafaţă
şi trăiam aşteptând sfârşitul timpului ce-mi
urla în timpane
disperat şi speriat că ar putea rămâne fără timp

"timpul nu mai avea răbdare"

          nici cu noi
         şi nici pentru noi.

am tras de timp
şi ne-am pierdut într-o tăcere fără sfârşit
în care trăiam sperând ca te pot iubi până
la capăt
şi apoi din nou
ştiind că durerea mea ar începe să erupă
iubire la nesfârşit

 

mamă

mamă,
în seara asta vântul mi-a zburat gândul la tine.

privindu-ţi ochii într-o poză
m-am împrăştiat ca o lacrimă pe obrazul rece
şi mi s-a făcut dor de tine şi
de toţi oamenii cu suflet şi iubire, mamă.

m-am împrăştiat precum sângele pe o podea veche
care scârţâie la venirea unor paşi necunoscuţi
şi am stat acolo până când vântul mi-a întors gândul
cu iubirea şi mângâierea ta.

mamă,
ai ieşit din poză şi mi te-ai aşezat pe suflet
apoi
ca o lacrimă te-ai prelins pe un obraz vineţiu
şi, atunci, mamă,
un gol de mărimea sufletului tău
a apărut în mine şi am alunecat pe el
căzând din nou pe podeaua veche ca pe-o iertare
pe care o spălai cu mângâiere de ani buni
şi răi.

mais —

să poţi şi să nu vrei

aş fi putut (la fel cum am fi putut) să-ţi scriu astăzi dar —
mereu a existat un dar la fiecare dintre noi —
dar m-am oprit
înainte să mă prefac într-o jumătate de lacrimă.


tristeţea nu pleacă niciodată atunci când trebuie dar —
vine atunci când nu te aştepţi
şi nu pleacă niciodată când trebuie. nu pleacă. vine şi stă
la fel cum ai venit şi ai plecat.

aş fi putut să-ţi scriu astăzi dar —
am săpat gropi nesfârşite în gânduri şi
te-am cules din ele ca dintr-un
pământ cenuşiu îmbinat în lacrimi.

mi te-ai făcut ca un dor de neputinţă
gândindu-mă că aş fi putut să-ţi scriu astăzi dar —
nu am vrut.

mi te-am cules şi
mi te-am scris dar —

deznodământ

în momente de cumpănă
mă gândesc la viaţa ca la un joc deja pierdut
dar câştigat de alţii
cinstit sau trişând ca într-un joc de cărţi
fără o miză sau fără un scop

linistea săpa goluri în suflete
şi pe sub ochi mişunau nori plumburii
de primavară târzie
care vărsau lacrimi de zile întregi
ca într-o furtună căzută peste omenirea aflată în declin.

totul piere
totul se prabuşeşte peste noi
doborându-ne la pământul îmbibat în lacrimi roşii ca sângele

trăgându-ne unii pe alţii înainte şi înapoi
aruncând unii în alţii cu pietre ca şi cum
am arunca în Dumnezeu cu rugăcini de mulţumire
cu suflete vineţii şi ochi de noapte târzie
plecăm capetele de parcă-am aşteptă ca cineva
să vină să ni le readucă la viaţă
să le oblige să trăiască şi să se bucure de lume
înainte de a fi înghiţite de pământ pe veşnicie

nu mai ştim să trăim şi totul piere
totul se prabuşeşte peste noi
iar noi doborâţi de un zid al tăcerii
ne gândim la viaţa ca la un joc deja pierdut


începutul are nuanţe de sfârşit trist
şi noi deja am pierdut.

liniştea asta mă înspăimântă

câtă linişte între gândurile mele şi ale tale
ore şi zile de linişte
luni şi ani de linişte

aproape că ne lăsăm despărţiti şi umiliţi
de o linişte ce ne calcă pe inimi
şi ne clatină lumea din rădăcini

zilele de găsesc obosiţi pe tot felul de străzi
despărţiţi de noi
alergând de noi printre oameni şi tot felul de oameni
printre amintiri şi tot felul de amintiri
amestecate şi care
de la un timp ne sapă galerii adânci în gânduri
şi în singurătăţi

stăm strânşi unul în celălalt
de parcă am presimţi un sfârşit
un sfârşit în linişte /
în care frica urlă despre noi

au trecut ore şi zile de linişte
au trecut luni şi ani de linişte
au trecut toate şi nici noi nu am mai rămas
şi de atunci simt câteodată un dor de mărimea
unui alt suflet
care-mi respiră încă din iubire
şi mă înspăimântă

/

nu mi-am dorit niciodată să-l ştiu pe
Dumnezeu
întors cu spatele la mine

abia am început sa trăiesc
şi deja învăţasem să citesc cuvinte ale morţii
peste tot şi de jur împrejur

calculam viaţa şi mă gândeam la Dumnezeu
şi mă rugam la El să mă salveze
să mă ridice din tăcere

îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii
c-o să ramân fără un Dumnezeu
şi c-o mie de cuvinte nespuse ţie

tu erai pe nicăieri
te îndreptai către lumină
pe un drum pietruit din suflete tari

pentru tine nu exista sfârşit
eu mi-l trăiam deja
mi-l citeam şi ţi-l recitam

-păşteşte
de-acolo începe lumea
eu te aştept aici
privindu-L pe Dumnezeu cum stă cu spatele şi plânge
pentru mine

ultimul

uite că a venit şi ultima zi
tu te-ai întors
iar eu plec spre nicăieri.

sfârşitul ăsta e o salvare a mea

sfârşitul ăsta mi-a amorţit sufletul

sfârşitul ăsta e ca o barcă pe care zac
de-atâta amar de timp uitat

ai să mă găseşti la sfârşitul pământului
cu sufletul pe braţe
şi-ai să te aşezi lângă mine să mă întrebi ce mai fac

poate vei avea curajul să-ţi lipeşti şi de data asta
sufletul de al meu
sau poate că nu
poate vei sta acolo lângă mine să mă aperi de noapte
de stele şi de lună

sfârşitul ăsta
îmi leagănă barcă şi îmi trezeşte sufletul
şi mă îndreaptă către nicăieri
şi e întuneric şi frig.

să mă aperi de stele.

firescul

ştii că viaţa (mea) nu e atât de uşoară
mai ales seară când gândurile ca nişte greieri
îmi ţipă în suflet pe-un ton trist
melodia compusă în treacăt prin zile

sţii că de fapt nimic nu e uşor
nici binele să-l faci
dacă s-ar putea să-l cumperi
ca să pari un om bun

nici dragostea să o oferi
dacă s-ar putea să o desenezi
ca să pară că iubeşti şi tu

nici să oferi sau să te opreşti
pentru cel de lângă tine
şi să-i oferi din binele tău
şi din dragostea ta
nu e uşor nimic nu e uşor
cel de lânga tine omule
cel ce-şi crapă-n patru capul
cu o piatră găsită-n drum

ştii că nu e uşor să fii om
să fii o iluzie îndepărtată
să fii un nor bolnav de ploaie
sau un cer bolnav de gri

                                     ştii că nu e uşor să fii om să exişti şi să te stingi din ce în ce mai. nu e uşor.

sincron

încă plouă
şi mi-s gropile inimii pline cu apă.
o picătură mi-a zguduit atât de tare inima
încât
mi-e frică să mai ies din mine să te caut.
renunţ.
Dumnezeule
opreşte ploaia şi lasa-mi inima vie şi curată.

ţie
ţi-am lăsat scris pe o bucată de pâmânt ce trebuie
iertată şi uitată
că în sufletul meu noi niciodată nu ne-am despărţit
şi te-am rugat
ca atunci când te pierzi să vii c-ai să te găseşti la mine
chiar aici
în mijlocul fiinţei mele.

mie
nu mi-am spus nimic şi nu mi-am scris nimic.
eu m-am pierdut de mine şi de mijlocului fiinţei
în care-am fost închisă atâtea sute de zile
şi sunt din ce în ce mai aproape
de ceea ce nu mi-am dorit niciodată să fiu.

încă plouă.

parc-a mai fost de 3 ori în 3 ani ziua asta.

inima

inima mea sună şi bate a sfârşit.
tam-tam
tam-tam
ce inimă vie mai sună a sfârşit, omule?
tu să-mi răspunzi dacă poţi
şi eu am să te cred
la fel cum cred ca ploaia va şterge tristeţea
toată de peste tot.

- o inimă singură. foarte singură. şi a nimănui.
o inimă singură sună a sfârşit. plânge a sfârşit
se roagă
cântă şi se bucură de un sfârşit ce va urma.

plouă.

oamenilor

port în mine un doliu
şi plâng cu aceleaşi lacrimi încă de când m-am
născut.

port în mine un doliu al oamenilor
şi-atunci când mă ascund sub el
totul în mine cade
iar sufletul îmi sună ca un zid al tăcerii dărâmat.

scriu asta dintr-o prăpastie
imbracată şi ascunsă în doliul cel de toate zilele
şi mi-aş dori să-mi fie oamenii prieteni
din cap până-n picioare şi din suflet până la ochi

să-şi transforme şi ei braţele în balustrade
atunci când rădăcinile mă clatină
iar sufletul nu mă mai ţine
iar ochii lor să mă cuprindă cu o căldură ce mi-ar putea
şterge tristeţea lor când devine a mea.

născută din sângele trist al mamei
plâng cu aceleaşi lacrimi încă de la naştere
şi încă nu m-am înecat
iar plămânii îmi sunt încă vii sub zidul tăcerii
distrus.



port în mine un doliu
şi n-am sa mai caut omul bun în omul rău
şi n-am să mai arunc către Dumnezeu
rugi
pentru oameni necunoscuţi
si-am să îmbrac oamenii în doliu
ca să devin uitare.

regăsire

după multe zile de uitare
te-am găsit căutând iubire prin sufletul meu
te-am găsit răscolind printre amintiri apuse

săpai galerii adânci
iar în urma ta rămâneau urme de gheare
şi ploi

îmi imaginam cum te rostogoleşti prin mine
iar pe mine mă dăi peste cap şi mă abandonezi în tăcere
apoi eu mă chinui cu mine zile şi zile
şi îmi arunc rugi în formă de pietre
şi mă despart de linişte şi mă zbat într-un sfârşit

prezenţa ta ascunsă mă durea
chiar dacă tu erai doar în spatele cuvintelor
pe care eu le scrijeleam cu-atâta grijă pe scânduri
rupte din suflet

nu mai am cui sa strig că mă doare
că tu încă exişti în mine

între mine şi tine se află un deşert la fel de uscat
precum mi-s ochii.
mi-am ascuns toate lacrimile în cuvinte
şi-aştept să le dau formă din lemn
ca să opresc ploaia.

te-am închis în goliciunea întunericului din mine
şi te păstrez acolo
şi plâng cu lacrimi rupte din ploaia ta

îmi place să aud pulsul umbrei tale
care-mi urlă durerea

acum mă pregătesc de singurătate împreună cu tine.

cu dragoste

eşti cu un an mai departe de mine
iar eu, femeie sfântă a sufletului meu,
din pumnii strânşi ai tristeţii întunecate
îţi scriu să-ţi mulţumesc aşa cum ştiu mai bine.

gândurile-ţi sunt aceleaşi,
sufletul ţi-e mai bogat c-un an,
ochii-ţi poartă tristeţile mele,
iar umbrele adânci de pe faţă
parcă râd ori de câte ori râd şi eu.

mamă,
visez că mă porţi pe braţe
şi cu grijă mă fereşti de tot răul ce mă înconjoară
şi mă chinuie fără încetare
iar eu cu privirea caldă îţi mângâi chipul
ce poartă poveri grele şi de timp uitate.

râsul tău, mamă, te face să fii cel mai fragil om.
te face să fii aşa cum îi stă cel mai bine unui om
ieşit din ceaţa vieţii,
te face sa fii frumoasă.

departe de casă, mamă,
te caut zi de zi aşa cum îl caut pe Dumnezeu
în suflete
ori de câte ori mi-e greu iar tu nu eşti aici.

zilele...
îţi zboară zilele pe sub uşă, mamă,
peste ochii mei,
peste sufletul meu,
peste mine,
dar niciodată peste iubirea mea murdară
şi ascunsă de tine câteodată.


eşti mai departe de mine cu un an
iar mie mi-e frică
să nu mă pierd de tot de tine
să nu mă rătăcesc.

îţi zboară zilele pe sub ochii mei,
peste ochii mei ce sunt ai tăi,
peste sufletul meu ce seamănă cu al tău,
peste resturile din copilul tău ce te-a iubit de mic,
încă de când ai plecat
dar niciodată peste iubirea lui
înrădăcinată în trupu-i măcinat.


mă rog ţie să cauţi iubire în cuvintele mele,
să cauţi iertare,
să cauţi lacrimi sincere şi curate,
să cauţi puterea pe care eu nu o mai găsesc,
să cauţi speranţă.
să mă cauţi pe mine, mamă, copilul tău
căci mi-e frică să nu mă pierd de tot de tine.

ţie, mamă

am plâns, mamă,
cu lacrimi de tristeţe amară
pentru tine
şi-apoi am aşteptat îndelung să vii
să-mi potoleşti lacrimile şi să-mi ocroteşti
sufletul.

am sperat, mamă,
din tot sufletul
că tu vei fi aici, lângă mine, cu mine, mereu,
şi mă vei alina atunci când singurătatea mă va prinde
în ghearele ei
şi niciun om nu-mi va întreba sufletul
cum se simte, ce mai face.

am iubit, mamă,
oameni mulţi şi nepotriviţi.
le-am oferit timp din timpul meu
şi bunătate din sufletul meu rătăcit şi gol,
dar nu-mi pare rău, mamă.
să iubesc, asta îmi este menirea,
să ajut şi să trăiesc pentru alţii,
căci pe mine m-am pierdut.

am suferit, mamă.
am suferit când ai plecat,
am suferit când nu ai fost aici
si doar de mâinile tale calde şi blânde aveam nevoie.

am plâns, mamă,
am sperat, am iubit, am suferit
şi te-am iubit îndelung
şi te-am asteptat
şi te aştept.

mult prea devreme

21:28
mult prea devreme să te murdăreşti
de noroiul din sufletele oamenilor
ce te-nconjoară şi-aruncă-n tine
de pe marginea vieţii
cu pietre şi bucăţi de pământ
în care fără suflare zac cei ce-au fost ca tine
înainte ta.

21:31
prea devreme să te lupţi cu străini
să le cerşeşti suflet şi bunătate.
mult prea devreme să-ţi doreşti
ca ei să cureţe drumul
pe care au trecut şi au lăsat doar cenuşa
răului.

21:33
mult prea devreme să renunţi la tine
pentru ei.
mult prea devreme să te sacrifici pe tine
câine rămas fără suflare
pentru ei.

mult prea devreme să-ţi doreşti
să vrei
şi să nu ai
să ai
şi să nu vrei.

dar niciodată prea devreme pentru sfârşit

mamă,

mamă,
în sufletul meu înfloreşte moartea
ca o floare-de-nu-mă-uita
şi mă doare;
gândurile mi se zvârcolesc
şi în mine e ceaţă şi plouă cu stropi mari şi reci.
e frig.

vino
ridică-mi sufletul din negura zilelor
fără de sfârşit
şi curăţă-mi gândurile
peste care se aşterne păcatul.

şterge-mi din cuvinte judecata
şi alege-mi iertarea
pe care o meriţi şi n-o primeşti.

opreşte sufletul ce-ţi alergă copilul
rănit
prin toate zilele murdare de păcat
şi-aruncă cu pietre în cei ce de pe margini
râd în hohote.

vino şi aşează-te lângă mine
că să-mi fie mai uşor drumul către un început
în care eu deja am pierdut,
mamă.

nu-i revoltă, mamă,
e iubire.

sunt pământ

mă cheamă pământul
mă strigă pământul.
auzi?
urlă nebun
zbiară îndurerat.

mă duc la el şi rămân cu el.
rămân cu el ca şi cum aş rămâne cu tine.

mă înghite pământul.
nu mai am nici picioare şi nici mâini.

mă macină pământul.
mă frământă şi-mi frământă şi sufletul.

mă sufocă pământul şi mă transformă în
pământ.

de astăzi sunt pământ.
eu te chem
eu te strig
şi tu rămâi cu mine.
eu te înghit
eu te macin
eu te sufoc.
de astăzi sunt pământ.

pământ la pământ trage
nu te mai zbate cu tămplele de cer
că nu aşa se-ajunge la Dumnezeu.
întâi te înghite pământul şi apoi ajungi la Dumnezeu.
poate.

zi cu nenoroc

zi cu nenoroc.

astăzi am fost coloana infinitului trist
în mine s-au dat lupte
în jurul meu s-au dat lupte
aproape că am devenit o luptă -
mă lupt cu mine de chinuri întregi.

astăzi m-am simţit ca după Judecata de Apoi -
sufletu-mi dorea iar corpul meu stătea
nemişcat
lângă altele şi râdea chinuit şi împovărat.

tot astăzi mi-am adus aminte de mama
şi de tata;
de amândoi dar separaţi. niciodată împreună.
mi-au mişunat şi alţi însufleţiţi
prin gânduri şi brusc cerul s-a umplut de dor.

ce-ţi e şi cu viaţa asta
uneori o ai
alteori chiar dacă o ai
ţi-o doreşti.

noapta asta e cămaşa ruptă
ce va şterge
ziua cu nenoroc.

(sufletu-mi) apus

seara
sufletul meu era o piatră —
sufletu-mi era o piatră atât de grea...

ah
şi ce să vezi
sufletul meu a furat din întunericul serii —
sufletu-mi era atât de întunecat...

seara
în timp ce sufletu-mi era o piatră întunecată
eu nu eram decât un vuiet trist şi rătăcit;
mă cautam şi nu mă găseam
şi când mă găseam
mă pierdeam prin alţi oameni şi prin locuri
necunoscute şi mereu aceleaşi
doar ca să nu mă întâlnesc cu mine.


niciodată nu mi-au plăcut oamenii răi;
mă duream şi nu voiam să mă-ntâlnesc.

seara
când sufletu-mi era întunecat
eu eram tristă
în afara lui.

joc

am intrat într-un joc numit "viaţă"
joc plăcut de toată lumea şi neplăcut de mine.
mă întristează şi mă dezgustă
şi aproape că mă face să-mi doresc să mă îngrop
singură în pământul din care vin
să nu mai asţept
să nu mai strig să nu mai plâng
să-mi îngrop disperarea sub cap ca să n-o mai audă
nimeni
să o uit şi să mă uite.


-te gândeşti la asta doar atunci când
v i a ţ a
te izbeşte de primul perete
şi lasă în urma ta pete negre
nu pete roşii de sânge.
atunci îţi dai seama că eşti doar cenuşă
nu mai eşti om-

"Salut! Murim!" -
niciodată mai repede decât trebuie.

(dez)acord cu mama

mamă mi-a amorţit sufletul de dorul tău
ce să fac?
nu-mi mai simt mâna stângă
stau cu ea sub cap şi presez amintiri
îmi opreşte lacrimi le
când revarsă râul din sufletul meu.
dar spune-mi
cu mine ce sa fac mamă?
01:25 şi nici urmă de tine şi nici glas de vorbele tale

mă asculţi mamă?
cândva ţi-am scris un cântec. îţi aminteşti?

-bună dimineaţa mamă
m-am trezit cu tine-n gândul meu
şi mă-ntreb adesea mamă
cum s-ajung la tine când mi-e greu -

răspunsul nici acum nu l-am primit.

am să m-arunc pe mare
s-ajung la tine când mi-e greu
ca să-ţi cer acordul la fericire.
ai uitat la naştere să mi-l dai iar acum
sunt nefericită până-n al nouălea cer.
sper sa-l găseşti mamă şi să-l semnezi
am nevoie de el cum am nevoie de tine.

cândva te-am numit fericirea mea
eu m-am numit fericire din fericirea ta

habar nu am cu ce se mănâncă fericirea
abia schimbăm două vorbe între săptămâni
dar semnează-mi-te mamă.


- aş vrea s-ajung în lacrimi
trecând pe mare uşor
la tine dragă mamă
la tine când mi-e dor -

spune-mi că îţi aminteşti de strofa asta.
spune-mi.

nu-ţi aminteşti...
nici de mine nu-ţi aminteşti uneori
dar nici nu mă uiţi ştiu
ştiu mamă.
noroc de sufletul tău care mă ţine captivă.

punctul ăla distrus din sufletul tău
sunt eu mamă.

semnează acordul şi pe cealaltă pagină scrie că

nimeni nu te poate învăţa mai bine ce e dorul

cum se simte

cum distruge

cum plânge prin tine

cum sapă şi cum macină

cum din om te face neom

aşa cum Dumnezeu a făcut din nefiinţă fiinţă

-doar mama

nu mai plâng mamă
nu mai am cu ce şi nici cum.
tu eşti aici dar eu tot
mă usuc de dor.

ne-am întâlnit din nou mamă
tu într-un capăt eu în altul
ne-am întâlnit într-un dezacord sufletesc.

edict

viaţa - cutia în care-am rămas blocată
           făra scăpare sau soluţii de ieşire
           (introspecţie)

nu-mi plăcea frigul iar aici erau minus 4
ani de zile de când risipesc iubirea
fără niciun folos
şi trimit gânduri către un om rătăcit în afara ei
în trecut
nu-mi plăcea nici singurătatea
iar aici doar mormanele de cuvinte au mai rămas
şi ele-s triste şi abia-mi mai vorbesc.

- cum e acolo? ti-e bine? tu când te-ai vindecat?
când ai scăpat?


arde singurătatea şi eu am mâinile tot mai reci
vorbele tale neaşteptate ajung la mine şi mă leagănă
precum o mamă îşi leagănă copilul
şi mi-e frică că n-or să mai poată ieşi nici ele
din viaţa asta pătrată
în care în loc de stele atârnă gânduri
ce stau să cadă pe mine.

condor deghizat în porumbel alb
zboară-mi din iubire
şi-nvaţă-mă legea despărţirii dintre noi.

aduce-aminte

dragostea nu-i decât o pisică neagră
ce m-a sfâşiat când am vrut
să o alung de pe piept.

aproape de sfârşitul beţiei durerii
îmi dau seama
că îmi lipseşte mama mai mult decât îmi
lipsesc zilele copilăriei
cu bomboane aduse de bunicul
şi-ascunse pe sub perne.
îmi lipseşte şi timpul petrecut cu ea
îngropat acum mulţi ani şi câteva zile
şi sunt geloasă - recunosc
pe distanţa ce împleteşte cu-atâta drag
miile de metri dintre noi şi nu taie niciunul
că nu vrea să facă şi mai mult rău.

îmi lipseşte mai mult decât pisica ce-mi încălzea
pieptul
până când m-a sfâşiat.

şi de-atunci îmi petrec anii aşteptând
cu mâinile reci şi vineţii
împreunate ca pentru rugăciune
o altă pisică neagră
cât pentru o mamă şi-o dragoste.

vine!

poem din lacrimi

o piatra-mi
presa sufletul
şi din el curgeau lacrimi negre.

sunt un rob întemniţat într-un zâmbet mecanic
ce-aştept
să pic în negura uitării
sunt personaj înfometat de bine
şi speranţă
sunt prinsă-n rădăcini
şi-atunci când râd mă înec într-o lacrimă
şi mă ascund sub pământ.

sunt ce n-am fost vreodată
şi când n-am să mai fiu am să-mi doresc
să fiu din nou rob rece
c-un chip de marmură
ca sa trăiesc petrecându-mi durerile
şi-apoi să mă sting
în cea mai adâncă.

[lasă-mi piatra
e amintire]

?∞

ploua trist cu lacrimile mamei
păstrate pentru mult timp într-un crin alb
cu amprentele lui Luchian.
crinului i s-au rupt petalele
cineva l-a rănit
și-a devenit un fenomen al naturii sufletului

am deschis fereastra
și am întins mâinile.
era o ploaie caldă cum nu a mai fost
dar lacrimile ei parcă mă dureau
îmi intrau cu putere pe sub piele
mă sfâșiau.

-mamă e duminică seară
la mine plouă cu stropi mari și pare că nu vrea să se oprească.
mamă la mine plouă
la tine sper să fie soare.
mamă la mine plouă neîncetat
bate vântul cu multe lacrimi pe minut
mamă.
la tine să fie soare
doar soare-

apoi dintr-un pocal
am început să beau lacrimile mamei
privind cum apun copacii
peste oamenii ce fug speriați
de lacrimile ei.

introspecţie

seara
totul avea gust de scrum
şi cât întuneric zăcea Doamne în ochii ăştia goi
şi plini de lacrimi

beau dintr-un fel de stare care nu urcă nu coboară
şi îmi văd sufletul înfăşurat în ceaţă
şi umbra de copil dispărut
care striga neauzit către Dumnezeu

cândva îl rugasem pe El să mă ascundă
de voi toţi
că nu e viaţa slujba prestată cum trebuie de mine
iar asta-mi promite eliberarea
îmi scurtează drumul până la sfârşitul sufletului
şi-mi dă scăpare de mine.

de mine -
îmi plăcea să mă vizitez din când în când
să tremur de frica mea
să nu găsesc nimic plăcut;
acolo totul era ruginit
moliile mâncau de peste tot
gândurile erau moarte
şi ori de cât ori cădea o lacrimă tresăream
şi în mine se trezeau toate tristeţile lumii.

nu am fost niciodată cea mai bună variantă a mea
recunosc
şi-mi pare rău că nu m-am străduit

hazard;
- i n t r o s p e c ţ i e -

dragostea nu se împachetează

nu-mi încăpeam în piele de-atâta dor
şi în urechi mişuna vuietul surd al tristeţii.

dragostea ei stătea în puţinele cuvinte
gonite din suflet
şi trimise celei ce i s-a desprins din pântec
cu mulţi ani în urmă.

(mamă tu să iei chipul celui ce mi se-arată zi de zi 

să vii să mă scapi de mine şi sa-mi ai de grijă

căci tu mamă nu eşti ca în poeziile lui Coşbuc

sau Eminescu

şi dragostea ta nu se împachetează în cuvinte

şi se trimite la pachet)

dragostea ei stătea în puţinele cuvinte
şi nu-mi ajungea;
trăgeam de cuvinte şi le despărţeam în silabe
căutam sensuri noi ascunse şi neînţelese
le scriam de la cap la coadă şi le întorceam pe toate părţile
dar dragostea ei rămânea aceeaşi şi tot nu-mi ajungea.

("O, mamă, dulce mamă"

să iei chipul celui ce mi se-arată zi de zi 

că nu-mi mai încap în piele de-atâta dor de tine şi de ducă.)

singurătate

vreau să-ţi povestesc despre cum
singurătatea
m-a chinuit într-o zi
pentru tot restul vieţii mele.

ascultă doar.

când suntem singuri singurătatea ne îmbrăţisează
de fapt
ne chinuie iar noi râdem în hohote

-aproape cred că asta e nebunie-

ascultă.
singurătatea asta ne facem să plângem în şiroaie
de lacrimi
pentru alţi nefericiţi amărâţi oameni frumoşi
cu suflet sau ce-a mai rămas din sufletul lor
apoi tot ea ne întreabă cu o voce mută
"pentru tine cine plânge laşule?"

chiar aşa
pentru mine cine plânge? nici Dumnezeu nu mai are lacrimi
pentru mine

mă face să-mi doresc să-mi plâng mie pentru mine
amărâta.

înţelegi? asta e singurătatea.
să-ţi plângi ţie când de fapt plângi pentru alţii.
ăsta e chinul

s i n g u r ă t a t e

-dacă te opreşti puţin
îi poţi auzi strigătul mut şi râsul în hohote-

mamă, mai naşte-mă o dată!

"mamă,
mai naşte-mă o dată!"

mai naste-mă o dată
şi încă o dată
şi în fiecare zi
dar rămâi, nu mai pleca
căci e dureros să-mi plâng durerile
fără tine.
rămâi în orice chip
şi-n orice suflet,
dar râmâi
şi mai naste-mă o dată
şi încă o dată
din dureri,
mamă,
clădesţe-mă din nou
din zbucium şi chin
căci,
"mamă,
mi s-a întâmplat o mare nenorocire,
mai naşte-mă o dată!"

????

mă simţeam pe dinafara fiinţe mele
nu înţelegeam de ce-mi râd
sau de ce-mi plâng cu-atâta amar
şi de-atâta amar de vreme.
nu înţelegeam oamenii
şi de la un timp nici tristeţile lor.

mă simţeam ca un copac
ce urmează să fie tăiat şi ciopârţit
apoi din lemnul meu cruce se va face.
mi-e trist
căci urmează să mor
iar două fiinţe mi se zbat în suflet
pentru o viaţă
mă bucur
căci cineva va duce o cruce de lemn
nu una de marmură.