Poem tăcut

suntem din veci de parcă nici nu am fi,
şi ne-ndreptăm către noapte şi zi
iar eu eram în gol şi cădeam şi nu respiram
îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii însângerate,
c-o să ramân făr-un Dumnezeu
şi c-o mie de păcate şi cuvinte nespuse ţie.
citeam moartea ce-mi povestea despre tine,
ca pe-un basm şi fiecare cuvânt era despicat în patru,
fiecare cuvânt era murdar de suflet,
niciunul alb, toate erau fumurii, reci,
fiecare-avea puţin din chipul răului, din chipul tău

iar tu, erai aruncat într-un colţ
şi printre sufletele imprimate în pereţii albi
îl căutai disperat pe-al tău
care era la mine, prizonier etern al nimănui.