duminică, 9 martie 2014

Transparenţi


Lumea nu ne ştie, ne suntem pierduţi.
Nimeni nu ştie că noi ne pierdem
unul în umbra celuilalt, noi nu ne
cunoaştem, dar ne ştim şi ne simţim.
Plânsete fără de rost, priviri pierdute,
pline de venin, gânduri negre şi pustii.
Ne coboară uşor, lumina din sânge
si ne apasă pe piept. E greu să respiri
şi n-o mai faci. Te opreşti şi ţipi.
Nu te aude nimeni şi o faci din ce în ce
mai tare.
Mişti copacii şi sufletele altora,
aproape că le calci în picioare şi ele tot
iubesc sub tine. Tu nu iubeşti.
Tu doar curgi prin mine, prin sângele meu,
de tine pictat într-un turcoaz nebun.
Mi-ai legat zâmbetul c-o aţă şi-l ai mereu
lângă al tău.
Cerul meu e negru, pictat tot de tine. Te-ai
oprit de multe ori şi niciodată nu l-ai şters,
nu i-ai dat pată de culoare. Îţi place să mă vezi
plângând, picăturile de lacrimi reci, arzându-mi
obrazul. Asta-ţi place.
Nu eşti om. Nu ne repirăm bunătatea.
Noi nu suntem oameni. Ce suntem?
Gândurile-şi ies din tipare, amestecul de sânge
e singurul ce le mai tine aproape,
privirile ne fug în zare, iar noi nu ne ştim.
Trăieşti cu frica c-o să dispari cândva.
Aura gândurilor tare mă înconjoară,
şi tu tremuri şi ţi-e frică.
Eşti aici cu mine, chiar dacă noi nu ne
cunoaştem şi nici lumea nu ne cunoaşte,
dar noi ne simţim. Transparenţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu