învaţă-mă

învaţă-mă
înainte să învăţ cum se moare
cum să mă rup de lume, de oameni
şi de mine în timpurile grele
când nu mi-aş face altceva decât un rău
omenesc şi o vărsare de gânduri negre.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe pământul
cum să mă rup de lume, de tine
şi de mine în zilele când încă te iubesc
când nu mi-aş face altceva decât zile bune
ca să le prelungesc pe cele rele.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe cerul
cum să mă rup de tot ce mă înconjoară
să fiu un rob liber într-o libertate oarecare
să fiu stăpâna sufletului meu abandonat
de tine, de lume şi de oameni.


învaţă-mă cum să mă rup de tine...

nimic rău

dorul de mine, dorul de oameni, dorul de mama
şi de bine
îmi apropie paşii către moarte, către sfârşit

o viaţă prea plină şi prea ocupată
făcea din oameni neoameni şi din suflete
porţiuni mici de uscat peste care, de luni întregi,
nu a mai plouat
nici cu iubire, nici cu bine, nici cu glasul mamei,
ci a bătut un vânt rece de singurătate pentru două mâini,
două picioare şi un suflet secat

aleg să plec
căci dacă aleg să rămân, nimic bun nu se poate întâmpla.

mă grăbesc
mă împiedic, cad şi încerc să mă ridic,
mă agăţ de picioarele oamenilor şi uşor, uşor
mă desprind, alunec spre un necunoscut al meu
unde pot iubi, pot visa, pot împărţi în mod egal dorul de mine,
de oameni şi de mama,
unde mă mint că ceasul merge în sens invers
şi când ajunge la fix, dorul mă va duce spre acasă.

nimic rău nu se întâmplă

e doar un sfârşit de-al meu în chip de dor, purtat de lacrimi

un fel de

despre noi numai tăcere şi numai în tăcere
se spun toate
ca într-o moarte limpede şi liniştită
ca într-o oglindă răsturnată în faţa mea
ca într-o imagine ştearsă în care tu erai cu spatele
la mine
şi cu faţa la altcineva

despre noi în tăcere se spun multe şi toate
ca într-un gând al altcuiva

liniştea mă ţinea la suprafaţă
şi trăiam aşteptând sfârşitul timpului ce-mi
urla în timpane
disperat şi speriat că ar putea rămâne fără timp

"timpul nu mai avea răbdare"

          nici cu noi
         şi nici pentru noi.

am tras de timp
şi ne-am pierdut într-o tăcere fără sfârşit
în care trăiam sperând ca te pot iubi până
la capăt
şi apoi din nou
ştiind că durerea mea ar începe să erupă
iubire la nesfârşit