Alb

Dragul meu, acum, când doru-ţi duce dorul,
aici, astăzi, acum, ninge într-un fel nebun
şi bizar,
totul e haotic, totul e divin.
Ninge, în liberă cădere, se-apleacă peste noi
câte-un fulg..
totul haotic, totul divin, în neliniştea nopţii.

Dragul meu, acum, când în noapte totul doarme,
ninge cu absenţe.
Lumini cad din fiecare stea, din cer avalanşe cad,
copacul nostru-şi ia adio de la al său veşmânt,
dar păstrează amintirea noastră,
iar eu.. eu încă sper, ca în iarna asta, ce-mi bate-n
suflet, să mă îmbraci cu tine.

Pacea se-aşterne peste noi, liniştea se-mbracă-n haos,
din cer aburi coboară peste noi..
totul e haotic, totul e divin.

Dragul meu, acum, când gândurile-mi pleacă rând pe rând,
aud glasul inimii tale şi strigătele din depărtări
a gândurilor tale.
Acum, în nelinişte şi-n noapte
totul e frumos şi ninge,
mă-mbrac în fiori de gheaţă şi mă-nclin.
Sufletul în neliniştea palmelor tale se zbate şi parca-ţi duce dorul.
Totul se înalţă şi coboară..
S-aşterni tăcut, pe mine lumina din ochii tăi,
să-mi luminezi chipul şi să-mi faci altar din iubire.
Frigul nostru să ne fie destin, să nu ne cruţe,
eu nea să-ţi fiu în fiecare zi,
iar noi din iarnă nelipsiţi să fim.
Ierni şi zile goale de noi să risipim,
să te priveşti în chipul meu ca într-o oglindă a sufletului,
iar eu sub paşii tăi, zăpada s-o sărut.

cuvinte

dintr-un vis cad.
cad aici, în realitatea dură,
cu spini şi gheare,
căldură şi foşnet al frunzelor.
ecoul rămâne acolo,
e un tablou abstract,
pictat în roşu, în sânge,
în cer şi în frunze.
în oricare noapte, în oricare oră,
trece frica şi ne îmbrăţişează
sufletul
şi gândurile bune.
ne omoară ecoul,
ne distruge visul,
iar eu rămân aici.. în realitate,
între gheare şi spini.
între suflete negre şi gânduri cenuşii
îmbrăcată în plumb şi frică,
frig şi tăcere,
printre zgomote şi urlete.

nu-ţi simt prezenţa,  nu-ţi simt căldura,
şi unde eşti, unde te ascunzi?
în a cui haină plumburie trăieşti,
te ascunzi şi iubeşti?
din a cui suflet te hrăneşti
cu zile străine şi sentimente reci?
în al cui vis îţi aşterni imaginile,
cine-ţi calcă urma şi umbra?

câte întrebări..
si oare cine-mi va răspunde?
n-am să ştiu niciodată dacă tu încă eşti
aici sau acolo,
în suflet sau plecat spre alte orizonturi..

oameni în alb-negru, gânduri bolnave
şi priviri pierdute..
zâmbete şterse şi suflete triste.
tristeţe vărsată peste măşti,
nori negri şi ploi reci,
sufletele reci şi sentimente necunoscute.

Încă o toamnă a murit

S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet chircit într-un trup rece,
şi din nou, ochii noştri de pământ
sunt îmbrăcaţi în dor şi în lacrimi.
Şi în ei zac imagini striste şi parcă
prea oarbe să ne mai bucure sufletul
aproape sfâşiat de timpul hain.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet îndurerat ce zace şi
bântuie printr-un trup ce-şi închină
ultimele gânduri la frunze.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
în tine nu mai văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
nici frânturi de zile pline de noi,
în tine nu mai văd nimic.
Vântul muşcă din noi în plină seară
si ne sfâşie rând pe rând
gândurile, speranţele şi ne arde
altarul plin de iubire.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
o toamnă lipsită de noi,
iar în tine nu ma văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
în tine nu mai văd nimic,
iar altarul gol de iubire arde sub flacăra dorului.

povestea noastră

nu ţi-am spus nimic,
ştiam că o să doară.
acum semeni în durerea mea
tăcere şi picături
însângerate de crivăţ
în iarna asta rece
ce se-apropie de sufletul meu.
n-o să mă întorc la tine.
nici nu am plecat.
sufletul mi-e lângă al tău,
gândul ţi-l încălzeşte pe-al tău.

ne-apropiem de zori,
iau zapada şi-ţi închin
gânduri bune şi speranţe,
iubire si deloc amăgire.

cu gânduri îngheţate
te încălzesc şi aduc soare
prin fiecare picătură însângerată
şi topesc fiecare fir de zăpadă.
era momentul nostru alb.

zăpadă, noi şi eternitate.

povestea noastră, poem în noapte
să fie poezie, să fie cuvânt de dor
în iarnă,
în noapte, în zi,
în zori, în zare.
povestea noastră aici, acum
oricând şi niciodată.
noi aici, acum
cândva şi în eternitate.

era momentul nostru alb,
gândul ţi-l încălzea pe al tău,
era iubire si deloc amăgire,
era zăpadă,
eram noi şi eternitate,
era povestea noastra,
poem în noapte.

Tristeţe târzie

Tristeţi mii, în negură, în noapte,
îmi înghit gândul cel bun şi speranţa
arzătoare,
îmi încarcă sufletul de amar şi îmi îneacă
privirea în vise demult apuse.

Straniu sentiment mă-nghite,
os cu os, gând cu gând,
şi înconjurată de teamă
îmi continui drumul în negură, în noapte.

Cade încet căldura peste tâmple
şi-un tremur adânc mă-mbracă
în linişte.
E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt puternic
în suflet şi peste mine toată.

Eşti aici? Şi oare unde eşti?
Plecat, pierdut, departe, demult, târziu
totul ca-ntr-un vis, se pierde, dispare
uşor şi din ce în ce mai uşor
şi cenuşa rămâne din tot
şi din tot, rămâne nimicul etern al sufletului.

Ne-am ripisit, şi-n mine se strânge mare de amar,
mare, corăbii adânc înfite-n suflet, pescăruşi
ce-şi caută hrană şi nisipul ce-mi zgârie
părţi din corp.
Din cenuşă, din nimic sufletului
răsari, te înalţi şi dispari din nou.

Aştept o tristeţe salvatoare să-mi scoată
trupul din negură, din noapte,
să-mi salveze gândul,
să reaprindă focul speranţei
şi să mă reîntregească.

E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt,
plecat, pierdut, departe, demult,
răsari, te înalţi şî dispari,
şi din tot.. rămâne nimicul etern al sufletului
în noapte, în negură.
E tristeţe târzie, durere şi ecou în noapte.

Simplu.

şi noi atât de palizi
şi-mbrăcaţi în tăcerea asta
ce strică inimi.
şi-atât de singuri
precum o frunză moartă
în toamnă asta
plumburie

plângi sau râzi
deschizi ochii
şi tinzi spre infinit
îmbrăţişezi cerul
şi priveşti în depărtări.

îmi spui ceva
te cred
şi zâmbesc.
în ochii tăi apare dovada
ce mă bucură.

e tăcere
şi vrei să fie lângă tine
ca tu să fii din nou tu.
şi stii că
doar lângă acel suflet
tu devii tu
şi-ţi bucuri gândul
şi al tău suflet

frunză.
doar o frunză
îţi atinge chipul
şi-ţi zboară gândul
către alte orizonturi
dincolo de viaţă
şi tristeţe.

e doar toamnă şi noi în tăcere îmbrăcaţi.

Veşnicie

Blând aprind în mine flacăra speranţei
şi te caut, şi te caut.. în fiecare întâlnire târzie.
De o veşnicie parcă, din nou,
aştept să te întâlnesc.

N-o să sţie nimeni, sigur, niciodată,

că mi-ai stat ca un nor deasupra,
în fiecare zi şi-n fiecare vis.
Ca frunza-n vânt totul în van s-a dus,
iar eu de-o veşnicie, parcă aştept
din nou, în suflet şi-n gând să te regăsesc
oricând în infinitul clipelor târzii.
Clipe senine ne luminează calea şi ne
încântă al nostru suflet,
clipe senine încărcate de prezenţa ta
îmi urmează zâmbetul şi-mi tulbură liniştea.
Eu nu-ţi voi da din mine o fărâmă,
te voi aştepta aici, acum şi-ntotdeauna
până când flacara speranţei se va stinge
iar cetatea ce-ţi încredintă cândva iubire
se va dărâma.
Voi uita ca-atât de multa toamnă
ochii mei îmbracă,
eu nu-ţi voi da din mine o farâmă,
te voi aştepta aici, acum şi-ntotdeauna,
în toamna-n care toate se-ntâmplă prea târziu,
iar eu, eu nu pot iubi cât sufletul mă ţine,
căci iubindu-te, ajung la tine şi brusc,
îmi amintesc de mine..
Iar eu aştept..
Parcă de o veşnicie
te-aştept.

Cândva..

Cândva, doi fericiţi eram,
în zbor cu gândurile noastre,
cândva, doi fericiţi eram,
bântuind încă din zori, prin noi, urme de dor.
Cândva, noi fericiţi eram,
în umbra flăcării sufletelor noastre
stinsă de lacrimile cerului.

Printre mii de păsări ce călătoresc prin ochii mei
şi printre miile de lacrimi ce apun în fericire,
te pierd..
Şi totuşi.. în zare te regăsesc,
mă apropii, te înalţi şi dispari.

Şi totuşi...
Ca un zid de sticlă tăcerea e între noi.
Liniştea ne desparte în zadar iar gândurile
ni se îndreaptă spre răsărit aievea.

Tristeţea tinde să ne-ajungă,
să ne-nghită şi-un ultim cuvânt,
şi totul ca-ntr-o fugă continuă
se izbeşte de zidul ce ne desparte de fericire
întru totul.

Lumina caldă zvâcneşte din sufletele străine
şi ne-ajunge,
şi ne înalţă, şi ne coboară şi brusc..
totul cu noi dispare ca într-un cântec lin,
în topirea nopţii când iubire vine să-şi
ia rămas-bun de la al meu suflet.

Firav şi crâncen sentiment
al sufletului şi-al gândului de tine
pătat, ce-şi înalţă tristeţea prin
al meu trup tomnatic, mângâiat
de frunza ce-şi continuă zborul
pe ritm de nostalgie,
în misterele timpului..

Ne înălţăm, coborâm, azi, niciodată
şi-n fiecare zi, inima tomnatică şi tristă,
mult împreună, mereu despărţiti,
noi, cei cândva fericiţi.

Se apropie liniştea de tristeţea noastră salvatoare, şi ne cheamă spre poemul nopţii topite de dor.

Lasă-mi-te-acum..

Lasă-mi-te-acum şi cântă-mi cu vorbe de dor
cântul sufletului, de timp rănit, spre iubire tânjind.
Lasă-mi-te-acum când îmi arde-n ochi flacăra trecutului,
şi-ajută-mă ca focul vieţii tale să-l aprind.
Lasă-mi-te-acum când e târziu, e noapte şi e linişte,
acum când încerc să-mi amintesc de vremuri trecute,
de când tu-mi erai gândul ce mă liniştea şi tăcerea grea
când sufletul plin de dor îmi era..
Lasă-mi-te-acum când e prea plin altarul de suferinţă şi dor,
când luna printre stele, linişte culege, când timpul peste noi,
cei trişti trece şi ne şopteşte să ne grăbim către iubire.
E târziu, e noapte şi e linisţe..
încerc să scriu şi nu ştiu ce să scriu, să te descriu şi să culeg
binele din rău şi fiecare picătură de zbucium din linişte.

Iată timpul, trage in jos cortina, se-ascunde şi-şi face loc în
altarul plin de suferinţă şi dor..
Lasă-mi-te-acum, să mergem împreună, cu soarele de mână,
pas cu pas către fereastra infinită a sufletelor noastre..
Lasă-mi-te-acum în dimineaţa ce-ţi cară apusul pe umeri,
când totul doarme sub timpul hoinar şi sub recele vânt
al toamnei târzii,
când totul se scaldă-n linişte şi dor.

Lasă-mi-te-acum, aici şi pentru totdeauna,
să fim doi în eternitatea infinitului din sufletele noastre.

Nu voi uita de tine

Dac-am plecat sigură-n toamnă, nu voi uita de tine
nu voi uita de frica ce-mi naşte gânduri negre,
nu voi uita de noi, de tine,
şi oricând m-aş întoarce către noi..

Voi rămâne singură-n toamnă
dorindu-mi să mă spăl de amintiri,
de gânduri ce-mi întunecă privirea
şi de apusul etern al sufletului meu..

Îmi bate inima în ritm de melancolie,
gândul mi-e pierdut în nopti de toamnă
şi mâinile reci în frunze stinghere şi palide.
Urme de iubire în gând, în suflet, în mine toată,
urme ce se vor topi şi se vor stinge precum
lumânarea cândva aprinsă de flacăra dulcelui dor.

Frunze muribunde îmi linistesc sufletul,
vântul cald îmi curge pe obraz
şi-mi mângâie părul,
norii îmi veghează drumul pe covorul de frunze
şi totul se stinge ca in eternul apus al sufletului.

Îmi bate inima în ritm de melacolie
si oricând m-aş întoarce către noi..

Lumină în noapte

Mă aşez aici,
în pete de lumina ce mă-nconjoară
şi-n razele de soare ce mă îmbracă.
mă aşez aici,
cu lumina neagră-n gând
şi cânt de ploi în suflet.
din întunericul ochilor tăi negri,
mă cuprinde teama şi lumânările
ce ard de dor, în curând se vor stinge..
din întunericul ochilor tăi,
ca vântul fug şi se nasc ideile,
din ochii tăi precum pământul,
ochii tăi precum un ţipăt mut în noapte târzie..
ochii tăi ce încă aprind lumânări de dor,
nasc fire de iubire târzie în toamna asta de noi
goală,
în ochii tăi, în zile şi nopţi de vară
dulce vară..
când nisipul îşi dormea dulcele somn sub tălpile noastre,
sub luna sufletelor noastre,
sub valurile şi stâncile..
în ochii tăi unde eu eram frumoasă,
frumoasa mare cu valuri de iubire ce-ţi învăluiau
sufletul în lumină..
E târziu în mine-acum..
târziu în suflet, în gând, în cuvintele mele seara se lasă..

Îmi îngrop totul în tine, credinţa, gândurile ce fără tine
nu-mi dau voie să ştiu cine sunt..
Se lasă întunericul peste mine acum
trimite-mi o pată de lumină să aflu cine sunt acum,
fără glas în strigătul nopţii târzii

Melancolie

Doar ţie-ţi scriu rânduri printre stele,
doar pe tine te caut printre gânduri în noapte,
doar glasul tău fraged îl caut mereu..
doar pe tine te caut, te strig şi nimeni nu-mi răspunde,
pierdut în noapte târzie eşti şi nimeni nu m-aude.
Mi-amintesc fără să mă gândesc, ca prin vis, ca prin gând
cum totul, parcă ieri era, tu de suflet legat îmi erai,
gândul mi-l impleteai şi-mi şopteai vorbe de dor..
îmi sărutai fruntea cum numai tu ştii,
îmi tineai tâmplele în palme sufletului tău..
mi-amintesc fără să mă gândesc, ca prin vis, ca prin gând
cum sărutam răsăritul cu o privire în fiecare dimineaţă,
iar cu tine în suflet aduceam apusul..
Deschide-ţi usă şi primeşte-mă aşa cum sunt,
aşa cum simţi, aşa cum mă vezi..
cu totul ingheţată şi cu un suflet cald, cu gândul ruginit
şi toamna-n suflet, iubirea mea ţi-o dau, e doldora cu sentimente..
Mi-e mohorât cerul, sufletul şi gândul cel bun,
mi-e dor, iubire şi speranţă.
Îmi eşti doar tu, călător nestingherit prin mine..
 

Şi totuşi toamnă

S-a lăsat toamna peste noi, dragul meu..
sufletul meu, de tine e gol.. crezi tu oare?
S-a lăsat toamna peste mine, dragul meu..
vântul îmi suieră printre suviţele de păr,
soarele îmi încredinţează a lui ultime secrete,
frunzele palide ca ceara cad şi mor precum
gândurile în nopţile albe pătate de dor şi lacrimi,
cerul cântă cu picaturi de ploaie asemenea unui pian..
Trecut-a vremea, draguul meu..
te-ăstept să vii, să te revăd, căci dorul ăsta vechi
de-o eternitate îţi duce dorul şi sufletul mi te caută..
Ţi-am agăţat o dulce iluzie de suflet
înainte să pleci şi am sperat c-o să te-ntorci,
c-ai să vii şi-ai să mă iubeşti ca odinioară.
Trecut-a vremea, dragul meu, sufletul mi te caută
urmează zile cenuşii, goale de noi..
E toamnă peste mine, e toamnă peste dorul ce doare..
Trecut-a vremea, dragul meu, toamna e aici,
o şimţi şi o mângâi.

Delir, al sufletului chin..

Coboară-mi toamnă, frunza precum gândul,

înfloreşte-mi sufletul cu flori de cires în plină toamnă,

coboară-mi toamnă, sufletului înflorit şi calcă pe el

cu vântul tău rece şi-alungă-mi temerile toate.

Ridică-mi toamnă, gândurile şi îmbracă-mi sufletul în ele

şi-n pete de lumină. 

Uite-mi sufletul înflorit în flori mari, albe și roz,

gânduri atârnare peste tot în suflet, în depărtări.

Privesc spre cer, păsării mii printre frunzele în fugă,

te uiți în jur.. e toamnă și e melancolie.

Simt și iubirea, e cea mai frumoasă parte din mine,

ii soptesc vorbe de dor și îi inchin gândurile şi speranţele,

dezamăgirile și tristețile mele.

Pășim în toamnă cu pași lenți, desparțiții de vară, chinuiți de timp,

pașim în toamnă cu pași repezi printe frunze ruginii 

și gânduri pierdute și apuse,

pașim în toamnă despărțiți de timp și vară.

E liniște, e vânt, e foșnet și melancolie în toamna sufletului..

Tu, toamnă fumurie, îmi intri-n suflet înainte ca vara să se-ncheie..

Tu, toamnă fumurie, delir al sufletului chin.. 

Gol

Îmi doresc sa mă trezesc goală..
goală de tine, goală de speranţe,
goală de dor, goală de tristeţe,
goală în toamna asta a sufletului,
cu gânduri ruginii,
când trimit frunze în mii de culori
spre sufletul tău,
trimit gândul cel bun spre inima ta,
te sărut cu privirea şi plec..
Să nu-ţi mai aud gândurile,
să nu-ţi mai citesc privirile,
să nu te mai am nici
în cel mai adânc sentiment,
şi nici în cel mai adânc gând,
dar să trăim ca unul singur.
Să păşim pe stele ţinându-ne de mână,
să fim unul singur şi totuşi doi,
să iubim un întreg şi nu jumătăţi,
să-mi topeşti dragostea de ceară
ce mi se varsă uşor pe tâmplele copilăroase
şi să-mi treci prin suflet ca un val,
să-mi speli tot răul..
Da, iubite..fii briza mării,
fii valul ce-mi spală răul,
fii întregul meu,
noaptea când ochii negri, plânşi şi singuri iar inima stearpă.

Dă-mi acum, în noapte târzie, ochii plănşi

să-i mai privesc o dată, să mă oglindesc
în ei ca-n sufletul tău şi nu-ţi mai cer nimic.

Cu-atâtă dor o să-i privesc şi-o să-i sărut,

o să tac şi o să-ţi mai închin un gând,

un gând de neuitat ce-ți va rămâne încrustat în sufletul asfințit.

Înapoi la noi

Îmi eşti la kilometri distanţă de inima şi de gândul meu.
De ce nu-mi eşti aici să-ţi cobori verile
peste toamna şi iarna sufletului meu singuratic?
de ce nu-mi eşti aici să mă fereşti de fiecare
rău ce-mi apare-n cale?
de ce nu-mi eşti aici să-mi arăţi că oricât de
departe ai fi, tu lângă mine ai rămâne?
Cât suflet trebuie să pun în dorinţă ca tu
să-mi vii?
Vino aici şi ajută-mă să cred din nou,
să te iubesc din nou, să cred că sufletu-mi
viu în toamna vieţii pustiită
vino aici şi ajută-mă să stau neclintită în furtunile vieţii,
vino aici şi ajută-mă să cred în iubire,
în despărţire, în ură, în tine, din nou.
Vino aici şi îţi promit ca voi lasa tăcerea să ne domine,
să ne înghită orice cuvânt de prisos.
După atâta timp încă te regăseşti în mine.
Eşti împrăştiat în gânduri, în speranţe, în suflet, peste tot..
Respiri prin mine şi totuşi îmi eşti etern absent.
Îmi cuprinzi în timp nefiinţa zidită-n dor şi durere.
Fă-ţi altar din mine şi rămâi acolo, unde florile înfloresc
doar noaptea când tu în vise îmi apari.
Căci doar tu îmi eşti în gânduri şi-n poeme,
doar tu împrăştiat prin mine, mă-rentregeşti mereu.

Ce mai faci, iubite?

Sunt din nou aici, eu, vechea nefiinţă,
de dor dărămată c-un suflet rece.
Sunt aici şi îţi scriu tot ţie, tot mie,
tot aceleiaşi nefiinţe şi totuşi, doua
suflete mâhnite, de timp amăgite.
Sunt aici şi mi-e dor .
Tu nu ştii, tu nu simti.
Stiu că n-o să-mi răspunzi vreodata,
n-o să-mi pui niciodată cuvinte pe foaie,
n-o să-mi vorbeşti niciodată cu inima.
Sunt aici din nou şi îţi scriu să mai
omor din dorul ăsta ruginit.
Ce mai faci, iubite? Cum mai eşti?
Îţi doar cu iubire, îţi scriu.
Îţi scriu doar scrisori albe, pătate de timp,
scrisori mucegăite, cu praf de uitare pe amintiri.
Totul e secat pe aici.
Storc totul, în fiecare zi de amintiri apuse
N-a fost zi în care soarele să nu-ţi simtă sufletul
legat de-al meu, înconjurat de o mare de dor..
Am pus tot dorul la presat într-o carte cu povestea noastră
şi-am aruncat-o în mare..
Am căutat un rost la toate.
M-am înecat în întrebari şi răspunsuri.
M-am blocat.
M-am blocat intrebăndu-mă:
tu, cel ce ai în ochi o urmă de iubire,
ce rost ai ?
ce-mi cauţi în viaţă?
de ce-mi aduci haos?
Lupţi cu timpul şi te laşi învins
te hrăneşti cu iluzii şi te lăsi mâncat.
Îţi închin azi ultim un gând primeşte-l, iubeşte-l, hrăneşte-te din el
până rămâi cu nimic.
Îţi voi închina altul, până-ntr-o neaşteptare oarecare,
într-o ora neagră, dintr-o oarecare noapte,
când totul se va sfârşi.
Iată-mă astăzi, îţi scriu din nou şi mi-e dor..
Ce mai faci, iubite? Cum mai eşti? 

Fără tine

Un vânt pribeag ne bate-n geam
şi picuri mii ne cântă-n noapte târzie.
Tristeţi neîntelese-mi vin,
le simt în piept, în suflet, în ultimul gând
şi-n picuri o mie.
Şi plouă şi e trist totul.
Îmi plânge-n suflet urma ta de iubire,
şi e toamnă târzie.
Ruginesc gândurile despre tine
şi se deşiră speranţele pe rând..
Şi plouă şi e trist totul..
Fără tine mi-e sufletul gol,
nu ştiu cum a simţit iubirea
c-ai plecat, dar ştiu că la mine nu e,
e doar un gol imens, la tine.. nu ştiu.
Fără tine mi-e frig, nu ştiu cum aerul rece
a simţit că ai plecat,
dar ma încălzeşte cu un val de frig.
Fără tine e linişte în suflet, în mine, în lumea toată,
vocea cuvintelor, nemuritoare cândva,
acum a murit.
Totul se stinge acum, plouă şi totul e trist..
Fără tine e rău, e frig, e gol şi e tăcere
mă ustură pielea de-acolo de unde ai plecat
şi ai lăsat un gol cu răni adânci în mine toată.
Pielea-mi crapă şi mai mult şi mai repede
precum vopseaua unui gard de-o eternitate vechi.
Fără tine iubirea nu mai e iubire,
noi nu mai suntem noi, timpul e uitare
şi iubirea noastră e doar praf de stele.

O altă dimineaţă

E dimineaţă, plouă şi e frig..
miroase a cafea şi a dor,
mult dor.
Să plouă!
Să plouă cu picători imense
să ne înece şi sa ne spele dorul.
Îmi plac dimineţile astea fără soare
şi fară tine,
în care mă pot trezi înaintea mea
să mai omor câte puţin din dor,
îmi plac dimineţile astea fără tine
unde doar umbra prezenţei tale
ridică nameţi de tăceri..

Când tăcerea mea lungă o să-ţi pară,

cerul meu mohorât, iar eu posomorâtă,

să ştii ca dorul mi-a înghiţit cuvintele

şi pe mine toată.
Şi plouă şi cerul mi-e mohorât,

mă arde-n suflet un dor însetat de noi,
în plină dimineaţă

mă-nghite puţin câte puţin,

os cu os, gând cu gând

un dor ce trăieşte din mine şi mă-nghite

în fiecare zi câte-un pic..

Toamnă-n gânduri

Nu-mi amintesc ca gândurile
să fi durut mai tare ca acum.
Gânduri sugrumate de indiferenţă,
ce se derulează uşor şi din ce în ce mai repede

ca o piesă de teatru în care străina ta prezenţă
suflă cu nămeţi de tăceri.
Astăzi te văd printre picături de dor şi uitare
avem un mâine fiecare şi un ieri pe care
nu ni-l amintim în doi.
Goi de speranţe şi iubire, astăzi renunţăm
şi avem nevoie de un altNoi
cuvintele adunate în gând,
se deşiră in realitate,
fiecare vis se ciocneşte de realitate şi se face ţândări.
Am îngropat fiecare gând,
fiecare vis şi m-am ciocnit eu de realitatea ce-ţi duce lipsa
Tu nu erai aici..
Am intrat in cameră cu ochii închişi
şi m-a cuprins sentimentul de dor,
merg pe vârful degetelor să nu trezesc vreo amintire
de mult uitată.
am deschis ochii..
totul e rece, totul e plin de dor şi praful amintirilor
încă este aici, dar tu nu eşti.
Se întâmpla să te caut şi să nu te găsesc,
dar eşti acolo şi priveşti.
Priveşti şi parc-apeşi pe suflet asemenea unui pian
rănit de timpul putred şi istoric

Frunze de dor în sufletul meu..

Noapte târzie

Te ţin de mână şi-ţi sărut fruntea, în loc de soare,

 aici plânge luna. 

În seara ce-nghite chipuri,

îţi privesc ochii înconjuraţi de stele mii,

în iubirea eternităţii de-o clipă.

Eşti lângă mine şi te chem, şi te strig

şi de-aş pleca de-aici, sufletul înnourat mi-ar fi.

Călător prin gânduri îti sunt, şi fug, şi sper, şi râd,

şi singuri suntem şi înconjuraţi de tăcerea 

ce sparge orice zgomot trecător.

Iubirea-mi pare-n gândul tău,

un mare semn de întrebare, 

o simţi şi crezi în ea, tu, oare?

Şi singuri suntem, înconjuraţi de tăcerea asta

limpede şi trecătoare,

iar luna trimite lumină spre sufletele noastre 

întunecate de atâta tristeţe ce zace în ele 

de-atâta amar de vreme..

Culege-mi lumina lunii din pământul ochilor şi 

omoară-mi dorul cel însetat din mine.

E tristete, e o noapte stranie şi târzie..

De cand, tu, oare, in suflet nu-mi mai locuiesti?

Si de-ai şti.. cât de mult îmi lipseşti,

Mi-s oasele de dor fărămiţate 

şi gândurile întunecate-n durerea iubirii uitate.

În adâncu sufletului pierdut te simt,

urli-n mine şi vrei iubire, e atâta tăcere şi-atâta haos

şi deloc iubire.

Ce-mi faci din suflet? 

Mi-l răscoleşti, urli-n mine şi vrei iubire,

în tacere te inec şi cu iubire te-n grop înapoi.

Te ridic şi îţi dau viata şi din nou te iubesc

până-n răsărit si te ingrop din nou în apusul sufletului

din noaptea târzie.

Iubindu-te, eu..

M-am gândit să-ţi mai scriu ceva..

de mult tu lipsit din versuri îmi eşti,

iar gândurile nu le-am mai aşternut pe foaie,

căci tu, în gânduri nu prea-mi mai eşti.

Suntem două corpuri, doua fiinţe şi 

poate două goluri pline de amintiri.

Nu te cunosc,

în mine tu-mi eşti doar tu,

fără chip, fără nume.

Nu ştiu unde-mi eşti, unde ai fugit,

nu ştiu ce mă doare şi de ce-mi lipseşti. 

Pe-aici e pustiu şi numai umbre

umbre de oameni trişti şi cu 

zâmbete mâhnite şi îngheţate.

Ţi-aş spune pe nume, te-aş chema să vii,

să fii cu mine, să stai din nou în mine,

să-mi încălzeşti gândurile şi să-mi 

trăieşti fiecare emoţie,

te-aş atinge, ţi-aş mângâia tâmplele,

ţi-aş săruta fruntea cum numai eu ştiu.

Am scris de atâtea ori, 

doar eu, târziu în noapte.. îmi era dor.

De cine oare?

Atunci când noapte rezumat mi-era mereu.

Umbre de oameni trişti mereu vor fi, nu?

Şi eu mereu te voi iubi, nu?

Te voi iubi şi seara când fugit din gânduri îmi vei fi,

te voi iubi şi dimineaţa, atunci când 

soarele în inimă-mi va răsări,

te voi iubi şi când timpul n-o să-mi ajungă.

Te voi iubi..

Îţi scriu şi îmi imaginez cum te lupţi cu zilele..

Te lupţi cum mă lupt şi eu cu zilele

astea goale, secate de noi, oare?

Eşti tu, acel suflet pe care uitării ar fi trebuit să-l dau, însă

cu căldură eu încă te pastrez în mine, oare?

Plec, iubindu-te.

Plec s-arunc puţină culoare pe umbrele triste,

dar mă întorc şi o să-ţi mai scriu scrisori

albe, pătate de timpul hain şi grăbit.

Neînţelesul dor

Te-aş privi când dormi şi ţi-as dona câte
puţin din iubirea mea,
atunci când dăinuie un suflet în linişte
şi în adieri de dor.

Ţi-aş mângâia sufletul cel de neînţeles

cu picături de fericire ce-ţi vor spăla

întreaga tristeţe,

ţi-aş întări urma de iubire din ochi

şi ţi-aş visa coşmarul efemer,

ţe-aş face să zâmbeşti cu toate oasele

şi să-mi iubeşti necunoscutul.

Împrăştii mii de gânduri şi sufletul
 mi se destramă în fire subţiri de iubire.
Vin iarăşi zile seci, zile fără tine şi fără iubire,
zile sărace de tine şi de noi.
Ţi-aş mai spune ceva, orice,
dar eşti pe lânga cuvintele mele,
le ignori, le omori.
Treci pe lânga mine ca o pală de vânt,
tu suflet înjumătăţit şi îmi chinui nefiinţa 
ce mi se scaldă într-o mare de dor,
sub un cer sters de culoare,
unde şi luna şi stelele
poate chiar şi soarele,
de tine, un suflet înjumătăţit,
se-ascund, şi-şi caută nuanţe a iubirii.
Acum, poate mai mult ca niciodată,
am nevoie de nişte stele, de un cer precum marea,
de o rază ce să-mi lumineze calea,
să-mi îmbrăţişeze sufletul ,
şi să-mi salveze nefiinţa
din mare asta a neînţelesului dor.

Ţi-am fost

Sunt nopţi în care strângi din dinţi
şi urli că doru-ţi macină tot ce e bun din tine,
îţi macină liniştea şi ţi-o încarcă
cu oftaturi şi şoapte-n plină noapte.
Sunt nopţi pe care ochii nu le-ar mai vedea,

iar inima nu le-ar mai simţi
sunt nopţi când speri şi somnu-ţi doarme
cu zâmbetul pe buze,
sunt nopţi când ţi-e dor şi iubeşti,
sunt nopţi când plângi şi urăşti.
E-n plină noapte acum..
şi inima-mi plânge de dor, iar
o stea priveşte cum totul în jur îmi moare,
iar tu în sufletul nu-mi eşti să întrebi
cum sunt şi ce doare..
M-am hotărât să scriu acum, în plină noapte
rânduri în care noi nelipsiţi să fim,
să trăim printre ele şi să suspinăm,
să respiram iubire şi să omorâm din dor.
O poezie care să-nceapă cu mine
să continue cu tine şi să se termine cu noi
fericiţi şi plini de iubire..
Îţi scriu că fara de tine n-aş fi fost eu,
cea de acum,
fără de tine razele n-ar fi fost aceleaşi
şi ploaia nu ar fi fost aşa caldă
în nopţile noastre de august..
Ma ţii tu minte?
Ţi-am fost umbră, iubire, încredere,
speranţă, frică, curaj, laşitate,
ţi-am fost cândva de toate,
acuma-ţi sunt toată un dor,
din cap până-n picioare, din măduva oaselor,
până-n fiecare strop de speranţă,
până-n ultimul meu gând din noapte.
Ai fărămiţat până şi ultimul salut,
mai ţii tu minte?
Acum suntem doi străini,
doi oameni goi de sentimente,
două pete de dor, şterse de vânt, pe-o bancă îngheţată.

Tu nu ştii

În fâşii de timp mă pierd,
fiorii-mi taie respiraţia
şi-mi umezesc ochii.
Sunt doar lacrimi mâhnite.
Tu nu ştii, dragul meu
că atunci când te privesc
lumina-mi pătrunde-n suflet,
tu nu ştii că duc poveri de
durere pe umeri şi urlu,
sunt grele iar eu abătută,
tu nu ştii că nepăsarea
mi s-a încrustat în suflet
şi mi-l omoară încetul cu
încetul,
tu nu ştii câtă iubire-ţi port
în fiecare în fiecare gând
de vânt purtat,
tu nu ştii că timpul meu,
în mâinile tale se află,
tu nu ştii că timpul meu,
eşti chiar tu,
tu chiar nu ştii că eu sunt tu,
că eu doar prin tine pot
să trăiesc?
tu nu ştii că mereu mă
întregeşti
chiar dacă-mi lipseşti?
Tare-aş vrea să ştii.. 

Ce agonie a sufletului fără timp..

Speranţă

Ne-am rănit atât de mult

până-n stele şi în soare,

ne-am scris cu minciuni

fiecare rană de pe trup,

ne-am iubit atât de puţin

chiar dacă sufletul doare.

Ne-am scris pe noi,

într-o oarecare poveste,

unde amândoi,

noi doi, cei îndragostiţi,

am pierdut orice luptă

cu dragostea şi ura

şi ne-am lăsat învinşi

şi ne-am lăsat răniţi

cu sufletul făcut ţăndări.

Nu ne-am vindecat

unul altuia rănile şi

nu ne-am mângaiat unul

altuia sufletul făcut bucăţi.

Ne-am uitat şi totuşi nu,

îmi eşti oricând în suflet,

respiri în mine şi încă mă răneşti,

exişti şi totuşi speri

că te mai iubesc..

Îmi eşti

Mi-ai sărutat fruntea în chemarea nopţii târzii,
mi-ai mângâiat sufletul în grăbita dimineaţă,
şi-ai lăsat un ultim sărut să curgă grăbit,
pe obrazul îndurerat şi singur.
Te-ai îndepărtat singur spre apus,
uitând de răsăritul sufletelor noastre,
mi-ai fugit printre gânduri
în seara târzie, când
luna părea să cânte la pian,
printre miile de stele..

Privirile noastre, pierdute în zare,
printre miile de suflete ce-şi plimbă dorul,
şi ale noastre suflete, despărţite,
fugind pe nisipul ce se-ntinde pentru noi,
valurile ce se sparg la mal,
ne stropesc cu nerusinare şi ne
mângăie cu blândeţe tălpile..
Aş vrea să-ţi spun multe acum,
dar cum să vorbesc cu un apus?
Aş vrea să-ţi spun că-mi eşti bine,
infinit, dor, iubire.. şi totuşi,
malign, lacrimi şi suferinţă,
aş vrea să-ţi spun că-mi eşti dimineaţă
în ora târzie şi neagră din noapte,
că-mi eşti primăvara în fiecare
toamnă,
că-mi eşti tu,
tu, al meu etern,
că-mi eşti, poate totul,
dar răsăritul e aici,
iar eu aş vrea să vii,
să-mi stergi acel ultim sărut de pe obraz,
luminează-l, iubeşte-l şi uită-l..


Aş vrea să-ţi spun că totul s-a sfârşit, iar noi, ca picaturile de ploaie pe asfaltul fără de viaţă, grăbite am cazut..

Crâmpei

Cuprinde-mi fiinţa dată să-ţi mângaie chipul..
Nu vreau decat o dată să-ţi destăinui taina
dulcelui dor ..
Să-ţi destănui cum din acest dor, zi de zi
mă hrănesc cănd tu din suflet lipsit îmi eşti.

În faţa ta mă aflu, cu un suflet ce-mi tremură,
şi tremurând am să-ţi vorbesc cu vorbe de dor,
şi-am să-ţi iau tâmplele în palme,
şi-am să-ţi sarut fruntea cum nimeni n-o face.

Deschide-ţi sufletul şi lasă-mă să intru,
din tine altar să-mi fac,
să-ţi destanui orice dor, orice iubire,
orice gând, dezamagire...

să-mi fii veşnic altar,
să-mi iubeşti crâmpeiul dragostei,
să-mi sufli cu iubire pe speranţe,
să treci cu mine peste ceasul palmei tale.

Vreau să mă primeşti aşa cum mă ştii
aşa cum sufletul tau mă cunoaşte
să nu te opeşti să mă priveşti,
să mă iubeşti, să mă ocroteşti,
doar tu, al meu altar veşnic ce-mi eşti.

Tu, ploaie caldă de iunie..

Ai venit ca o ploaie caldă de iunie..

cu caţiva nori nebuni

după tine, ce strigau şi-ţi plângeau dorul..

 Ai venit ca o ploaie caldă de iunie..

de-atuci mi-e doar dor.

Mă opresc şi ascult ploaia,

te ascult pe tine, doar pe tine.

Mă scalzi in dor,

mă scuturi şi din nou.

 Acum plouă.

Eşti tu?

Eu?

Noi?

Suntem noi, în inalt sau abis,

cu zeci de nori nebuni

ce stau şi plâng.

Ai venit ca o ploaie caldă de iunie..

de-atunci mi-e doar vis,

deloc fericire,

doar dor.

Du-mă-n sus şi-n jos,

înalt şi abis,

fericire şi visare,

să văd nori râzând, plângând de fericire,

într-un cer abia născut din picuri

mii şi mii de viaţă.

Vii şi pleci,

te întorci,

aduci picuri calzi ce-mi udă sufletul

în genunchi,

şi vântul uşor foşnind prin gănduri

şi frunze căzute la pământul

îmbibat in picuri de dor.

Încă un sfârşit

Răsăritul, apusul şi noi..
mână peste mână,
gând peste gând,
şi doua suflete strivite
de speranţe şi temeri o mie.
Ploua.. vezi tu oare?
chiar plouă..
Căteva picături de ploaie
se contopesc într-un dulce sărut
şi ne udă,
curgând lin,
sufletele.
Răsăritul..
dispare încetul cu incetul,
se scurge lin în marea iubirii,
mâna-ţi pleacă,
sufletu-ţi plânge,
iar tu..
dispari odată cu frumosul sufletului.
Unde-mi eşti?
Apusul apare,
timpul trece..
minutele fug într-o disperare continuă,
eu stau singură
în eterna noastră aşteptare.
E noapte târzie şi pare eternă
afară nu eşti,
din suflet amprenta-ţi dispare,
gândurile tac
şi mor rând pe rând..

Sfârşitul e aici şi totul dispare..

Neant

Privesc cu ochii înecaţi în

gânduri şi te văd în jumătaţi

de timp şi inimi goale arzând

într-un infern al iubirii..

Ochii luptau cu chemările

întunericului şi a răului,

câştigând pentru noi.

Ne uniseră de tot,

sub picăturile nervoase

ale cerului,

şi ne despărţiseră de tot,

acum şi pentru eternitate

cu teama să nu murim doi

în frânturi de neant

într-un oarecare tren al vieţii

călcând pe limitele timpului.

Ne-ajunge trecutul din urmă

şi ceri timpului rămas

o pauza pentru totdeauna,

în infernul iubirii

alături de ceea ce numeşti

o pură fericire. 

Necuvinte

Din apă, din lumină, din ceaţa negrei lumi,
coboară-ncet pe-o aţă, trup strâmt de porţelan.
Tragi după tine-n noaptea cea neagră fară
de lumină, iubirea ce ne ţine pe toţi sub soare,
cu suflete din sticlă, reci, dar arzatoare.
Tragi după tine tristeţi şi nepăsare.
Cum o să-mi mai duc tristeţea, când la tine e toată, oare?

Om negru, dar palid în tristeţea negrei nopţi..
Nu întârzia prea tare, adu-mi tristeţea s-o port după mine,
s-o iau cu mine-n gând..
Povara de-mi va fi, cu ea voi continua să lupt,
să râd, să cânt.
Nu întârzia prea mult, iubite, nu întârzia..
S-apari azi, nu mâine, cănd soarele apune şi
totul se cufundă într-o mare de tăcere şi mii de gânduri rele.
Tristeţea ta, iubite, iubire mie-mi este.
Tânjesc şi lupt, şi sper..
Tristeţea de-ţi va lipsi, eu uscată de iubire voi fi, aici,
cufundată într-o mare de tăcere..

Aproape toamnă

O să îţi spun că e toamnă şi tu o să mă crezi,
cuvintele-mi apun, doar din priviri o să-ţi vorbesc
prin sufletele noastre, frunze ruginii
vor bântui şi ne vor înflori flori de dor
şi iubire, sfărşită intr-o vară de foc

Afară miroase a foc şi a frunze,
la tine, loc magic, a dragoste şi-a noapte.
Câte frunze se-avântă spre neant,
ruginesc şi... mor

Si-apoi vei uita că e toamnă târzie şi rece,
mă vei prinde cu sufletul de mână,
şi vom păşi amândoi cu nepăsare,
spre toamna sufletului,
printre gânduri de mult pierdute.

Vezi, toamna asta bântuie în noi,
încă suntem vii,
zâmbim, credem şi înca iubim,
îngheţaţi de timp, deşi afară-i umbră şi pustiu,
în noi, gol şi flori de dor..
Vezi, toamna asta bântuie în noi.. I-am încredinţat sufletului tău câteva flori de iubire şi dor şi voi iubi singură-n toamnă..