?

Mi-ai smuls tâmplele îmbibate în durerea ta,
mi-ai omorât zâmbetul, om al durerii mele,
iar ochii mi-s însângeraţi, trecuţi prin tot răul
veşnic, ce zace peste tot.
M-ai trecut prin tine, iar eu ţi-am luat totul;
ti-am luat şi viată şi moartea,
durere şi fericire, credinţa şi păcatul.

Durerea - răul tău şi binele meu.

Suntem amândoi. Despre asta-ţi vorbesc.
Respirăm unul din celălalt, trăim,
dar suntem nefiinţe. Blocaţi unul în celălalt,
mână peste mână, gând peste gând,
săngele meu, iubindu-l pe al tău.
Am cules tot ce a ramas din tine şi te păstrez.

Ţi-am spus că durerea ta e la mine?
E aici, acolo, cândva, acum,
demult, în zări pustii, între răsăritul şi apusul sufletelor.
Durere ta o cresc din mine, din acelaşi pământ.

Vieţile noastre – bolovani de pâmânt.

Aici, acolo, cândva chiar şi acum,
zâmbim şi murim în fiecare zi
şi nu mai ştim să înviem.
Zâmbim şi nu ne luminăm,
căci e soare, dar nu şi lumină,
aşa cum avem inimi, dar nu şi iubire.

Inimile noastre – flori uscate de toamnă.

E rece în noi. Ţie ţi-e dor de mine,
eu te-aş uita în fiecare zi câte puţin.
Venele mi te caută.Vor să te sugrume,
eu te-aş îmbrăţisa.
Inima mea, o caută pe a ta. O caută de-atâta timp...
de câte stele sunt pe cer, de câte întrebări ucid
un om,
de câte gânduri îl înnebunesc.

O să-ţi caut inima.
O voi găsi, o voi îngriji şi o voi îngropa lângă a mea,
în risipa de cuvinte.
Vom fi veşnici, uitaţi şi fără sufletele.
Şi amândoi.

E târziu. Şi încă aştept.

Noi doi – necunoscuţi pe vecie.