sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Poate liniştea..



Poate tăcerea ne va spune cu ale sale taine
ce s-a ales din noi doi.
Azi nu mai ştiu,
nu mai ştiu ce gust are lumea fără paşi în doi,
cum îmi va mai atinge soarele sufletul,
câte gânduri pustii şi negre vor trece iar şi iar
prin mine..
Poate liniştea ne va scălda în alb şi în speranţă,
căci eu te iubeam când tu striveai c-o privirea
încetul cu încetul,
ce s-a clădit în chinuri, în sufletul meu.
Am spus.

Am spus acum mult timp,
ţie ţi-am spus sau poate mie,
mă voi opri să-ţi mai închin şir de cuvinte,
gânduri neînţelese, tristeţi efemere şi
iubire în tot.

E timpul unui moment mut, e timpul pentru linişte.
O să-mi scald sufletul în linişte şi mă voi opri
să mă gândesc că esti infinit în sufletul meu
şi mereu prezent în orizonturile mele.
Au fost vise, mii de vise care mi-au înfipt singurătate
în suflet,
mii de lacrimi care au curs din pământul ochilor mei,
au fost zile şi nopţi negre,
momente cu noi, cu râsete demonice şi uitare de toate,
a fost iubire, a fost fericire.. şi doar atât.
A fost viaţă peste tot, în tot.

Mi s-a înfipt în suflet dorinţa de a merge pentru tine,
de a fugi spre infinitul sufletului meu,
de a te întâlni din nou, căci doar acolo te găsesc.
Dar de ce?
Nu astăzi. Nu. Astăzi mă chinuie prea mult,
mâine la fel.
Mâine.. o altă zi ce-mi va înceţoşa privirea,
drumul lung şi-mi va omorî orice speranţă.

Ce rost mai are?
Ce rost mai are când totul e aici, acum,
totul trece şi din nou, şi din nou,
totul reapare, aduce suferinţă şi tristeţe
sufletului..
Am spus. Am spus cu dureri pe umeri,
speranţe şi dezamăgiri,
am spus, mă voi opri să-ţi mai închin
gândurile şi iubirea.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu