Hai, vino.

Fă ceva. Taie-mi din durerea asta.
Dar nu mi-o lua toată. Nu.
Lasă-mi şi mie.
Pentru că doar aşa voi putea vedea
totul într-un alt mod. Tu nu poţi.
Taie din mine puţin câte puţin
până ajungi la inimă. Ia-o, fă ce vrei
cu ea, căci ţi-am spus de multe ori
cum e, cât de tristă e, că nu mă ajută
deloc, ca parcă e degeaba aici în mine,
că totul e putred şi lipsit de viaţă.
Nu contează ce vei face cu ea,
unde o vei arunca, peste care mări,
oceane sau poate că o vei păstra
în cutiuţa plină cu amintiri învechite
şi prăfuite.
Încă ceva. Să nu scoţi nimic din ea,
oricât de urâtă ar fi.
Am zidit-o cu oameni şi cu amintiri,
are multe camere, unele mai urâte
decâte altele, fără uşi, fără fereste.
Din tavan cad bucăţi, să nu te răneşti.
Au fost alte sufletele acolo şi au distrus totul.
Asta e dureros, ştiu. Acum mă înţelegi?
Să-ţi teşi o haină groasă din amintiri,
speranţe şi vise, e frig acolo.
Iar sângele meu fierbe. Te vei descurca.
Acum te aştept. Vino şi fă ce ţi-am spus.
Să urci cu grijă, o să ajungi repede,
nu mai sunt multe scări până la inimă.
Multe s-au prăbuşit.
Intră şi distruge şi tu ceva. Fii ca restul,
să nu ţii cont de nimic, oricum totul
se va sfârşi.
Să nu rămână nimic.
Hai, vino. Te aştept.