miercuri, 31 decembrie 2014
luni, 29 decembrie 2014
ce nebunie
durere în suflet în oase şi-n vene
ochii aţintiţi în tavanul alb ca laptele
privirea pierdută agitată
şi-o ce inima bate şi răsună prin corpul rece.
pereţii se îmbracă într-un ton alert de tristeţe
în cuvinte nespus
şi-o lumină fumurie mi se agaţă de chip;
ce viată moartă - asta-mi şoptesc
să nu simţi nimic şi să simţi doar durere?
ce paradox ce nebunie.
gust amar gânduri negre şi-un suflet de cenuşă
o vreme de sfărşit trist - haină pentru suflet.
sângele se zbate şi îmbrăţişează venele
le apasă le sugrumă le strânge le omoară
şi-mi spun că urmez eu;
zâmbesc nebunesc şi mă obişnuiesc cu gândul.
privirea mi se înceţoşează iar tavanul dispare
totul dispare.
amarul nu-l mai simt
gândurile-mi fug şi în mine apune liniştea veşnică.
nimic nu mai simt.
ce viaţă moartă - asta-mi urlau gândurile.
zgomotele lumii nu se mai aud
doar un tic-tac pierdut pe undeva printr-un colţ
îmi mai îmbracă sunetul în zgomot şi în amintire goală
pereţii se lasă iar cuvintele rămân nespuse
iar eu pierdută într-un fel de nebunie
într-o viaţă moartă fără de sfârşit
aştept.
joi, 25 decembrie 2014
???
trecuse ora cu ghinion
cerul s-a stins
mi se stinsese şi sufletul
și de frică am închis ochii.
negru de jur împrejur. întuneric și frig.
îmi imaginam că nu m-am născut
şi parcă era mai bine.
era linişte şi-mi plăcea acolo
acolo lângă sufletul mamei.
aşteptam să-mi rasară flori din mâini
să i le pot dărui
şi să-mi înflorească iubire în gânduri
să o pot iubi.
frigul îmi chinuia oasele
și parcă niciodată nu a fost mai întuneric.
credeam că m-am trezit la sfârșitul zilelor
fără să știu.
îmi imaginam că nu m-am născut
şi era aşa de bine
era bine cum niciodată nu a fost
şi nu va mai fi.
era bine
mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam cu gânduri ofilite de dor.
cerul s-a stins
mi se stinsese şi sufletul
și de frică am închis ochii.
negru de jur împrejur. întuneric și frig.
îmi imaginam că nu m-am născut
şi parcă era mai bine.
era linişte şi-mi plăcea acolo
acolo lângă sufletul mamei.
aşteptam să-mi rasară flori din mâini
să i le pot dărui
şi să-mi înflorească iubire în gânduri
să o pot iubi.
frigul îmi chinuia oasele
și parcă niciodată nu a fost mai întuneric.
credeam că m-am trezit la sfârșitul zilelor
fără să știu.
îmi imaginam că nu m-am născut
şi era aşa de bine
era bine cum niciodată nu a fost
şi nu va mai fi.
era bine
mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam cu gânduri ofilite de dor.
duminică, 21 decembrie 2014
mărturisire
m-ai întrebat grăbit
nervos, rătăcind printre cuvinte
ce am; "tu ce ai?"
ce am?
ce am?
am o copilărie pierdută
am multe gânduri străine
şi pe tine încă te am.
tot ce fac e deja pierdut încă dinainte să fac
şi nu mai am nimic, de fapt.
nu mă înţelegi şi nu mă mir.
am.
şi orice aş avea mi-e străin
şi parcă nu-mi aparţine.doar dorul de tine e al meu
îmi aparţine
şi orice aş face
nu mi-e străin.
mi-e tare dor de tine
îţi mărturisesc.
îţi mărturisesc.
şi orice altceva mi-e străin.
luni, 8 decembrie 2014
??
într-o iarnă crâncenă
cu zăpezi până la geamurile caselor părăsite
doar la flacăra din sufletul mamei te puteai încălzi.
distanţa până acolo mi se părea infernală
şi cum închideam ochii
distanţa se amplifica
iar atunci când tăceam se auzea un urlet
de lup nebun ce părea să se aproapie de mine
ca să mă prindă în gheare de întuneric.
doream să ajung sub pielea mamei
să mă pot încălzi şi să dau nas în nas
cu toate fricile şi durerile ei.
o vedeam. o simţeam. era lângă mine.
ţurţuri cădeau din părul ei îngheţat
şi mâinile-i tremurau peste ale mele
-
mă fascina şi mă îngrozea în acelaşi timp
căci îmi părea un suflet strain pe care-l iubeam.
tăcerea din ochii ei spunea multe
şi îmi plăcea s-o privesc
să-i privesc umbrele de pe faţă
şi lacrimile de cristal
iar ochii ce-nchideau o întreagă pădure
mă fascinau şi mă îngrozeau.
cu mâna dreaptă
îngheţată
mi-a atins sufletul şi mi l-a încălzit.
iarna ţipa din toate colţurile lumii
iar eu mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam.
cu zăpezi până la geamurile caselor părăsite
doar la flacăra din sufletul mamei te puteai încălzi.
distanţa până acolo mi se părea infernală
şi cum închideam ochii
distanţa se amplifica
iar atunci când tăceam se auzea un urlet
de lup nebun ce părea să se aproapie de mine
ca să mă prindă în gheare de întuneric.
doream să ajung sub pielea mamei
să mă pot încălzi şi să dau nas în nas
cu toate fricile şi durerile ei.
o vedeam. o simţeam. era lângă mine.
ţurţuri cădeau din părul ei îngheţat
şi mâinile-i tremurau peste ale mele
-
mă fascina şi mă îngrozea în acelaşi timp
căci îmi părea un suflet strain pe care-l iubeam.
tăcerea din ochii ei spunea multe
şi îmi plăcea s-o privesc
să-i privesc umbrele de pe faţă
şi lacrimile de cristal
iar ochii ce-nchideau o întreagă pădure
mă fascinau şi mă îngrozeau.
cu mâna dreaptă
îngheţată
mi-a atins sufletul şi mi l-a încălzit.
iarna ţipa din toate colţurile lumii
iar eu mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam.
luni, 1 decembrie 2014
Veac de singurătate
acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit şi a început moartea,
sufletul meu se zvârcoleşte între bine şi rău
ca un copil în alte braţe decât în ale mamei.
începea sa-mi fie frică de tristeţe,
frică cu adevărat.
lacrimile mele erau mai mari şi îmi ardeau obrazul,
le simţeam
iar în fiinţa mea
ca un vârtej de păsări negre
a început o furtună de temeri, întrebări şi dureri ascunse
abia descoperite.
sfârşit de chin, început de moarte;
acesta va fi oare chinul adevărat?
cel în care eu mă voi risipi fir cu fir,
gând cu gând,
cel în care tu te vei întoarce,
noi ne vom despărţi
şi ne vom rătăci într-un veac de singurătate amară?
atât îmi e de rău şi atât mi-a fost de bine
căci acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit, moartea a început
şi trage de sufletul meu
dorind să-l adăpostească.
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit şi a început moartea,
sufletul meu se zvârcoleşte între bine şi rău
ca un copil în alte braţe decât în ale mamei.
începea sa-mi fie frică de tristeţe,
frică cu adevărat.
lacrimile mele erau mai mari şi îmi ardeau obrazul,
le simţeam
iar în fiinţa mea
ca un vârtej de păsări negre
a început o furtună de temeri, întrebări şi dureri ascunse
abia descoperite.
sfârşit de chin, început de moarte;
acesta va fi oare chinul adevărat?
cel în care eu mă voi risipi fir cu fir,
gând cu gând,
cel în care tu te vei întoarce,
noi ne vom despărţi
şi ne vom rătăci într-un veac de singurătate amară?
atât îmi e de rău şi atât mi-a fost de bine
căci acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit, moartea a început
şi trage de sufletul meu
dorind să-l adăpostească.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)