Rană a ranilor

să fii rană a ranilor mele
atunci când îmi calc pe inimă
cu tălpile înmuiate în singurătate,
doar pentru a ajunge la tine
să te privesc cum, cu greu,
te faci unul cu pământul.

eşti departe, te înghit, văd
cum îmi priveşti ochii
îmbrăcaţi în nori de zbucium şi
de ploaie
şi mă întreb dacă îţi place
să te arunci până la găt în pământ
sau dacă iubeşti mai mult pământul
decât îi iubeşti pe oamenii.

tremur şi deja mi-e vechi pământul
din ochi, tu îi eşti lipsit,
pleoapele îmi apun de dorul oamenilor.
viaţa mi-e doar toamnă;
găndurile mi s-au uscat, visele au căzut
asemenea petalelor unei flori,
iar inima mea.. inima, e la pământ.

stai, nu mai săpa în pământ, căci doare,
învii amintirile apuse.
mi-am visat promisiunile făcute în mări
de lacrimi,
crezânt că mâinile tale vor fi vâsle,
iar noi ne vom fi barcă
şi ne vom plimba şi vom îmbrăţişa neliniştea.
dar nu, mi-am călcat pe promisiuni,
aşa cum mi-am călcat şi pe inimă.

uite, mă acoperă, mă îmbracă, căci
pământul, mi-e durere şi apus,
iar eu sunt un mâine peste tristeţile
de azi.

?

Mi-ai smuls tâmplele îmbibate în durerea ta,
mi-ai omorât zâmbetul, om al durerii mele,
iar ochii mi-s însângeraţi, trecuţi prin tot răul
veşnic, ce zace peste tot.
M-ai trecut prin tine, iar eu ţi-am luat totul;
ti-am luat şi viată şi moartea,
durere şi fericire, credinţa şi păcatul.

Durerea - răul tău şi binele meu.

Suntem amândoi. Despre asta-ţi vorbesc.
Respirăm unul din celălalt, trăim,
dar suntem nefiinţe. Blocaţi unul în celălalt,
mână peste mână, gând peste gând,
săngele meu, iubindu-l pe al tău.
Am cules tot ce a ramas din tine şi te păstrez.

Ţi-am spus că durerea ta e la mine?
E aici, acolo, cândva, acum,
demult, în zări pustii, între răsăritul şi apusul sufletelor.
Durere ta o cresc din mine, din acelaşi pământ.

Vieţile noastre – bolovani de pâmânt.

Aici, acolo, cândva chiar şi acum,
zâmbim şi murim în fiecare zi
şi nu mai ştim să înviem.
Zâmbim şi nu ne luminăm,
căci e soare, dar nu şi lumină,
aşa cum avem inimi, dar nu şi iubire.

Inimile noastre – flori uscate de toamnă.

E rece în noi. Ţie ţi-e dor de mine,
eu te-aş uita în fiecare zi câte puţin.
Venele mi te caută.Vor să te sugrume,
eu te-aş îmbrăţisa.
Inima mea, o caută pe a ta. O caută de-atâta timp...
de câte stele sunt pe cer, de câte întrebări ucid
un om,
de câte gânduri îl înnebunesc.

O să-ţi caut inima.
O voi găsi, o voi îngriji şi o voi îngropa lângă a mea,
în risipa de cuvinte.
Vom fi veşnici, uitaţi şi fără sufletele.
Şi amândoi.

E târziu. Şi încă aştept.

Noi doi – necunoscuţi pe vecie.

Un altceva

îmi zace veşnicia uitării tale
în piept

încă de-o veşnicie şi jumătate.
ne purtăm în umbră greşelile
notorii,
ne facem aripi din lacrimi
şi cu frică ne îndreptăm spre cer.
(eşti cu mine, nu-i aşa?)
cu gândurile şi inima la pământ,
privesc în jos şi văd cum ei,
au capetele plecate
şi caută, parcă, fericirea în pământ.
(te-ai îndepărtat, iar eu ţip, povestindu-ţi
şi sper doar să mă auzi)
de-atâta amar de vreme stau aşa
şi privesc, scormonesc cu ochii
până când pământul le sare în ochi,
le striveşte cu armonie pupilele,
îi lasă orbi,
căutând chiar şi aşa
ceva ce să le bucure sufletul.
sunt loviţi în creştetul capului
de picături, de lacrimi, ce cad
din aripile mele.
(ce ne susţin pe amândoi)
liniştea are rostul său aici
(e în noi. ne aranjează totul
in sertarele sufletului. ne curăţă)
îmbracă totul în nori şi albastru.
(iubesc albastrul încă de când
te iubeam pe tine)
furtuna-şi are rostul său jos,
căci toţi îşi caută fericirea lor,
nu fericirea tuturor.

totul se va strânge ca într-un vid,
unul al sufletului
ce-nchide în durere
oameni, amintiri şi vise uitate,
prăfuite şi murdare.
şi mă-ntreb cât vor mai căuta
ceva ce nu există.
nu vor găsi decât oasele durerii
în pământul ce arde sub ei.
nici fericire, nici visele ce au fugit
din ei, nici gândurile acelea
ce le mişcau lacrimile cândva,
nici pe ei vii sau morţi.
vă spun ceva;
plângeţi şi vă faceţi aripi din voi,
din lacrimi.
veniţi aici, unde domneşte liniştea,
iar răul nu există.
unde nu există nici iubire, nici fericire,
existăm numai noi,
(iar tu, hai, ţipă cu mine.
completează-mi durerea şi revolta)

Transparenţi

Lumea nu ne ştie, ne suntem pierduţi.
Nimeni nu ştie că noi ne pierdem
unul în umbra celuilalt, noi nu ne
cunoaştem, dar ne ştim şi ne simţim.
Plânsete fără de rost, priviri pierdute,
pline de venin, gânduri negre şi pustii.
Ne coboară uşor, lumina din sânge
si ne apasă pe piept. E greu să respiri
şi n-o mai faci. Te opreşti şi ţipi.
Nu te aude nimeni şi o faci din ce în ce
mai tare.
Mişti copacii şi sufletele altora,
aproape că le calci în picioare şi ele tot
iubesc sub tine. Tu nu iubeşti.
Tu doar curgi prin mine, prin sângele meu,
de tine pictat într-un turcoaz nebun.
Mi-ai legat zâmbetul c-o aţă şi-l ai mereu
lângă al tău.
Cerul meu e negru, pictat tot de tine. Te-ai
oprit de multe ori şi niciodată nu l-ai şters,
nu i-ai dat pată de culoare. Îţi place să mă vezi
plângând, picăturile de lacrimi reci, arzându-mi
obrazul. Asta-ţi place.
Nu eşti om. Nu ne repirăm bunătatea.
Noi nu suntem oameni. Ce suntem?
Gândurile-şi ies din tipare, amestecul de sânge
e singurul ce le mai tine aproape,
privirile ne fug în zare, iar noi nu ne ştim.
Trăieşti cu frica c-o să dispari cândva.
Aura gândurilor tare mă înconjoară,
şi tu tremuri şi ţi-e frică.
Eşti aici cu mine, chiar dacă noi nu ne
cunoaştem şi nici lumea nu ne cunoaşte,
dar noi ne simţim. Transparenţi.

Scări spre nicăieri

Din amurgul gândurilor mele, picături reci
ce duc spre nicăieri, căd în văzul ochilor
ce-şi plimbă tristeţea din timp în timp,
dispre viaţă, spre moarte.
Luna şi stelele îşi plimbă lumina din ici colo,
copacii îşi lasă capul pe perna din pământ,
blocurile triste ce-nconjoară privirile,
sunt gri si parcă plâng. E atât de târziu.
Lumina se-ascunde de chipul meu şi înfloreşte
flori de nu mă uita, somnul se plimbă prin mine
şi aproape îngheţat, nu renunţă, străbate ochii,
coborând spre inimă, încetul cu încetul.
Zgomote puternice în linişte.
Aici, e trist şi e întuneric. Ticăitul vechiului ceas
abia se mai aude, iar eu simt cum în mine cresc
toate durerile voastre. Vă văd, mă uit la voi,
de aici, de jos. Călcaţi pe mine şi doare.
Citesc în ochii voştri cum durerea aproape-i înghite,
suntem singuri cu toţii şi trişti. Foarte.
E atât de târziu şi încă nu aş vrea să plâng,
căci nu-mi doresc să vă ud picioarele
când vă plimbaţi nebuni şi pierduţi în noapte, pe stradă,
în întuneric, îmbrăţişându-vă lacrimile
şi blestemându-vă sufletul.
Aştept să vă înghită liniştea, să pot plânge,
să-mi pot uita durerile, ca să-mi aduc singură altele.
Este târziu şi casa mea este departe, în neanţ,
spre nicăieri. Uşile sunt închise, geamurile sunt
sparte. Aţi aruncat cu vorbe în memoria pietrelor,
le-aţi spart.
Casele voastre peste tot, dar unde sunt?
Căci niciunul dintre voi nu-şi ştie cărarea,
drumul spre infinit, spre cer.
E atât de târziu, iar acum când v-am pus pătura tăcerii
pe suflet, pot să plâng.
E atât de târziu şi câtă singurătate!
Scări ce duc spre nicăieri, asta-mi erau zilele.