Elegie

Un fel de moarte ne ţinea de mână,
iar în ochii tăi vedeam doar foc
şi cenuşă. Erau amintirile noastre,
timpul pe care nu-l cunoşteam,
suflete pierdute, care ardeau în flăcările tristeţii.
Pielea noastră durea la atingerea ploii,
din carnea ta parcă muşca dorul,
lăsându-ţi răni adânci şi deschise,
în care mă regăseam mereu şi plângeam,
le închinam mereu durere şi bucuriile mele.
Aveam amândoi un gust amar de greşeli,
de neiertări şi regrete, de iubiri pierdute şi neiubite,
după care încă alergăm neconteniţi
prin picuri de ploaie ce ne cad uşor pe şira spinării
şi ne scaldă în durere.
Aşa de negru o fi totul?
Fără strop de soare sau lumină?
Alergi şi te zbaţi printre picăturile de ploaie rămase,
unde vrei să ajungi?
Opreşte-te şi culege-ţi lumina din ochii mei,
adună-mi lacrimile şi amintirile apuse,
desparte-te de moartea ce-ţi este veşnică,
şi lasă-ţi sufletul să respire şi iubească durerea,
căci cerul te va înghiţi curând,
căutător prin suflete măcinate de timpul pierdut.