Trup stingher

Rătăcind printre fulgi, cu paşi mici, lenţi,
călcând ca pe aer,
un fir de viaţă, trup îmbrăcat în negru,
îşi plimba tristeţea în zori.
Ochii ca de pământ, durere i se citea pe chip,
din ceaţă, coboară-ncet pe-o aţă, lumina
ce-i îmbrăcă chipul îndurerat, tremurând, ca de gheaţă.
Trăgând după ea tristeţi ce-i înconjoară inima
în plumb şi gânduri îngheţate-n iarnă,
tânjeşte şi speră, luptă şi iartă.
Din fericirea durerii ea şopteşte timpului să
treacă şi luminii toată, să se reverse-n fiecare noapte.
Atât de departe ajungând sufletul ei, încât ea rămâne
şi uită de lume, zâmbeşte şi spre un alt orizont priveşte.
Ridică-n pace ochii ei spre cer, spre infinit
şi speră la iubirea ce nu este, dar va veni.
Văzu fericirea în chip senin, zăreşte amintiri şi întrebări mii.
De ce singurătatea loveşte doar în suflete deja pustii?

De ce singurătatea loveste la ore târzii?
De ce singurătatea se udă doar cu lacrimi?
Întrebări multe, paşii îi calcă urma,
întunericul se lasă din nou peste ea, în ea,
sufletul ei cade-n genunchi şi totul parea precum rugăciunea.
Ninge cu iertare
Ninge cu suspine
Ninge cu lacrimi
Ninge cu singurătate,
cu durere şi păcate.
Ninge pe-un fir de viaţă
Ninge fără de speranţă
Ningea peste ea, ningea peste sfârşitu-i.