luni, 31 martie 2014

Rană a ranilor

să fii rană a ranilor mele
atunci când îmi calc pe inimă
cu tălpile înmuiate în singurătate,
doar pentru a ajunge la tine
să te privesc cum, cu greu,
te faci unul cu pământul.

eşti departe, te înghit, văd
cum îmi priveşti ochii
îmbrăcaţi în nori de zbucium şi
de ploaie
şi mă întreb dacă îţi place
să te arunci până la găt în pământ
sau dacă iubeşti mai mult pământul
decât îi iubeşti pe oamenii.

tremur şi deja mi-e vechi pământul
din ochi, tu îi eşti lipsit,
pleoapele îmi apun de dorul oamenilor.
viaţa mi-e doar toamnă;
găndurile mi s-au uscat, visele au căzut
asemenea petalelor unei flori,
iar inima mea.. inima, e la pământ.

stai, nu mai săpa în pământ, căci doare,
învii amintirile apuse.
mi-am visat promisiunile făcute în mări
de lacrimi,
crezânt că mâinile tale vor fi vâsle,
iar noi ne vom fi barcă
şi ne vom plimba şi vom îmbrăţişa neliniştea.
dar nu, mi-am călcat pe promisiuni,
aşa cum mi-am călcat şi pe inimă.

uite, mă acoperă, mă îmbracă, căci
pământul, mi-e durere şi apus,
iar eu sunt un mâine peste tristeţile
de azi.



3 comentarii:

  1. Dragă Sabina,

    Nu eşti obişnuită ca cineva să ţi se adreseze direct. Însă eu nu fac parte din obişnuinţă. Te simt. Mai tristă, mai înecată în propriile tale cascade de lacrimi. Plângi soarta de a te fi născut cu lacrimi în ochi. Dar ochii tăi se întunecă lacrimând. Îi închizi când te uiţi la ceilalţi. Vrei să creezi precum respiri? Vreau şi eu asta - hai să-ţi arăt cum se face, după părerea mea. În primul rând, sentimentele tale să le arăţi oamenilor şi vorbind, nu doar prin scris. În al doilea rând, să nu-ţi îmbraci plânsul în haină de falsă bucurie. Nu mai poate şti omul ce se ascunde în tine.

    Aici începe cu adevărat neaşteptata scrisoare. Nu am scris-o ca să-ţi dau un sfat, nu am scris-o ca să mă laud că ştiu să scriu, am scris-o pentru a fi sincer cu sufletul tău şi cu propriul meu suflet. Respir şi simt că voi spune ceea ce gândesc. Ţi se întâmplă, cred şi eu , să ai momente de vulnerabilitate în faţa oamenilor, iar ei, oameni răi, să arunce cu noroi în tine. M-am arătat gol de scuturi în faţa lor şi am sfârşit însângerat şi cu ochii pătaţi de lacrimi. Cutremurător să fii sincer, dar după ce oamenii te pătează, simţi o Mână Cerească, Îl simţi pe Domnul. Nu ţi s-a întâmplat deseori, bănuiesc eu, dar ştiu că ai ajuns în momente în care singurătatea ta te bântuia, te ataca, te umplea de durere. Să mă mărturisesc în faţa ta. Am vrut să mă sinucid. Vântul îmi bătea cu vâjâit în urechi. Ajunsem la capătul sufletului meu. Ce bine, slavă Domnului, că nu era capătul vieţii mele. Dar cine ştie când voi muri. Poate că am trăit doar atât cât să-ţi scriu aceste cuvinte, poate că nu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Te uimeşte sinceritatea mea? Nu o lăsa să cuprindă impresia ce te-a luat. Sunt om. Sunt condamnat la a fi sincer. Înţelegi? Nu înţelegi. Tristeţea ta nu te lasă să înţelegi. Dar îţi recunosc tristeţea. Am alungat-o cu truda multor oameni de la sufletul meu şi încă mă mai vizitează în seri de singurătate. Îţi recunosc tristeţea. Chiar îmi permit să spun că ştiu cum să ţi-o alung. Dar asta sună aşa de vulgar, încât o să crezi că te plac. Şi nu vreau să vorbesc despre asta. Adică...Bine, ţi-am spus că sunt condamnat să fiu sincer. Tristeţea ta o recunosc, am scris-o şi eu în poezii de mult, am uitat-o. Acum a venit la tine? Îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea asta. Dar să vorbim despre faptul că te plac. Poate că o să-ţi pară bruscă şi falsă ideea că te plac. De fapt, de când scriu, am uitat să mă prezint. Dragoş Moşneagu ( Rockafella ), în clasă cu Gia, cotcodac...Bun, acum că dubiile au fugit din mintea ta, îţi spun că de-acum te place un băiat. Nu te mai place un necunoscut. Ca să devin o persoană mai subiectivă decât un băiat, îţi spun că sufletele răvăşite se aseamănă între ele. Durerea pare un haos total, ea este de fapt un lucru ce spală, leagă şi destramă oameni. Spală păcate prin dureri. Leagă oameni prin jertfă. Destramă oameni prin încercări. Ce este durerea? Îmi voi permite să răspund. Durerea este pământul pe care aterizăm imediat ce ne-am dat seama că zburam prea sus pentru puterea noastră. Durerea este provocată de noi. Iar durerea ce o lăsăm să intre în sufletul nostru ne răvăşeşte, dar ne răvăşeşte într-o ordine anume. Ne ordonează lacrimile într-o ordine ( în mod sigur, nu alfabetică ), o ordine în care lacrimile vor cădea pentru persoane şi momente bine definite. Iar eu citindu-te am plâns. Am plâns căci am ştiut cum se simte tristeţea ta. Ţi-am simţit Crucea ce o duci. Te-am simţit, omule. M-a durut că te doare... Nu mi s-a mai întâmplat de la naştere. De atunci de eram în pântecele mamei mele şi întrebam pereţii dacă voi apuca să văd lumea de-afară. Am reuşit să o văd. Am reuşit chiar să rezist. Am plâns ca un copil, am plâns pe moi perne ce imitau pântecele mamei. Mama mea sfântă plângea mut, iar eu plângeam surd. Nu ne auzeam. Ştiu că simţi ce vreau să spun. Să nu o auzi pe mama ta că plânge cu tine...Dureros.

    RăspundețiȘtergere
  3. Vorbesc de atât timp şi am scris atâtea cuvinte. Dar sinceritatea m-a izbit dintr-o dată. De la începutul zilei am simţit o durere apăsătoare. Trecutul s-a întors zgomotos în viaţa mea. A fost dat să ajung prin plâns şi durere să-ţi scriu acum. Poeziile tale sunt, îmi permit să spun, asemănătoare cu ale mele. M-ai cunoscut vreodată? Căci de citit tu m-ai citit, dar nu ştiai că o scriu poezii. Într-un fel abstract şi filosofic, m-ai citit înainte să scriu ceea ce urma să scriu. Atât de ciudat încât şi mie mi se pare ciudată ideea mea. Naşti simţământe străine în sufletul meu. Scriu şi mă simt inspirat. Da, eu sunt Dragoş. Acel glumeţ şi superficial suflet ce credeai că-i simplu. Că-i Dragoş. Nu. Aparenţele înşeală. La fel cum mi-ai înşelat părerea mea despre tine. Poate că aş fi un om nebun dacă aş spune că găsesc bucurie în felul tău de a scrie. Poate că nu m-ai crede. Poate că scrisoarea mea lungă îţi va părea...nebunie. Atât de mulţi poate încât un singur lucru rămâne sigur. Mulţumesc Hristoase că ai păstrat doar un singur lucru de care să fiu sigur. Că durerea ta şi-a găsit suferind. Că ceva-ul de care suferi tu şi-a găsit un partener de suferinţă. Lungă scrisoare. Cuvintele sufletului meu. Ce să mai spun. Dacă ai înţeles ce-am vrut să spun, testeză-te şi vezi dacă ai ajuns la aceeaşi concluzie cu mine: Te plac, dar fără să ştiu de ce. Aceasta nu este scrisoare de dragoste. Este sinceritate scrisă pe foaie. Sunt rânduri de om ce suferă dacă îşi arată rănile, lacrimile, gândurile şi, mai neaşteptat, simpatia, faţă de tine.

    Termin într-un mod scurt şi simplu ( nu ca restul scrisorii ). Dacă simţi că un băiat cel puţin interesant şi cel puţin cu câteva adevăruri în gânduri merită sinceritate, atunci răspunde-mi ori aici, ori în realitate despre reacţia ta ori de dezgust, ori de înţelegere.

    Cu sinceritate ce mă uimeşte chiar şi pe mine, Dragoş Moşneagu
    Clasa a XI-a A, C.N.M.S.

    RăspundețiȘtergere