luni, 17 martie 2014

Un altceva

îmi zace veşnicia uitării tale
în piept
încă de-o veşnicie şi jumătate.
ne purtăm în umbră greşelile
notorii,
ne facem aripi din lacrimi
şi cu frică ne îndreptăm spre cer.
(eşti cu mine, nu-i aşa?)
cu gândurile şi inima la pământ,
privesc în jos şi văd cum ei,
au capetele plecate
şi caută, parcă, fericirea în pământ.
(te-ai îndepărtat, iar eu ţip, povestindu-ţi
şi sper doar să mă auzi)
de-atâta amar de vreme stau aşa
şi privesc, scormonesc cu ochii
până când pământul le sare în ochi,
le striveşte cu armonie pupilele,
îi lasă orbi,
căutând chiar şi aşa
ceva ce să le bucure sufletul.
sunt loviţi în creştetul capului
de picături, de lacrimi, ce cad
din aripile mele.
(ce ne susţin pe amândoi)
liniştea are rostul său aici
(e în noi. ne aranjează totul
in sertarele sufletului. ne curăţă)
îmbracă totul în nori şi albastru.
(iubesc albastrul încă de când
te iubeam pe tine)
furtuna-şi are rostul său jos,
căci toţi îşi caută fericirea lor,
nu fericirea tuturor.

totul se va strânge ca într-un vid,
unul al sufletului
ce-nchide în durere
oameni, amintiri şi vise uitate,
prăfuite şi murdare.
şi mă-ntreb cât vor mai căuta
ceva ce nu există.
nu vor găsi decât oasele durerii
în pământul ce arde sub ei.
nici fericire, nici visele ce au fugit
din ei, nici gândurile acelea
ce le mişcau lacrimile cândva,
nici pe ei vii sau morţi.
vă spun ceva;
plângeţi şi vă faceţi aripi din voi,
din lacrimi.
veniţi aici, unde domneşte liniştea,
iar răul nu există.
unde nu există nici iubire, nici fericire,
existăm numai noi,
(iar tu, hai, ţipă cu mine.
completează-mi durerea şi revolta)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu