miercuri, 2 iulie 2014

Lumină în abis


Plânsete însângerate zac într-o casă pustie,
iar noaptea-ţi bate-n uşa sufletului dărâmat,
de parc-ar vrea să intre, să zacă acolo
şi să-ţi culeagă şi ultimul strop de lumină.
Mă-ntreb, oare nu ştie că sufletul e întunecat,
asemenea ei,
fărămiţat şi împrăştiat, asemenea stelelor?
Chin, durere şi lacrimi plânse, pierdute-n negură,
vorbe nespuse, inimi dezbrăcate,
înconjurate de păcate, mâini reci şi neatinse,
toate într-un om pierdut, îndurerat, îndoliat.
A venit noaptea..
Nimeni nu mi-a fost mai aproape
niciodată, nicicând..
Îţi voi spune taina luminii şi te voi lăsa să pleci.
Te vei întoarce.
Când voi deschide ochii tăi,
râuri de lumină mă vor îneca, vor lumina noaptea
şi ne vor întregi sufletele.
Acum e târziu. Munţi şi ziduri de oameni ne despart,
chiar şi atunci când ne strigăm în tăcere.
Te voi lăsa să pleci şi te voi aştepta
până când amândoi vom fi un suflet de lumină,
într-o casa pustie.