Frânturi din noi

Cât de adânc poţi să-ţi înfingi răutatea
în rămăşiţele sufletului meu?
De câţi pereţi îmi vei mai izbi inima,
visele şi gândurile?
Speram doar să taci, să nu-mi răspunzi,
să nu mă sperii din nou şi să-mi alungi
privirea ce se-ndreptra pierdută către
răsăritul sufletului tău,
plictisită de apusul etern al sufletul meu.
Erai acolo şi-ţi scăldai mâna peste a mea,
vegheaţi de lună şi fire de vânt.
Căutam liniştea.
Niciodată aici, niciodată acolo, niciunde,
obsedaţi amândoi de luna ce-şi poartă haina
pe cerul însângerat, gol şi singur,
îmbrăţişaţi amândoi sub stelele
ce ne-aruncă cu foc în privirile îndepărtate.
Am fost mereu un întreg despărţit,
îţi aminteşti?
Niciodată nu veneam, nu trăiam, nu plecam,
nu muream împreună.
Eu, veneam cu iertare şi plecam cu păcatele tale,
iar tu, veneai cu tristeţe şi plecai cu bucuria mea.
Căutam liniştea în spatele sufletului tau,
căci acolo se afla şi acolo o găseam mereu.
Căutam liniştea în seri zbuciumate,
în seri cu suflet al nimănui, pictate-n roşu
şi-n durere.
Am obosit, ţi-am mai spus?
Nicio linişte a pământului nu-mi dezbrăca
sufletul,
niciun răspuns nu-mi ridica umbra căzută
la pământul înlăcrimat.
Îmi dictai bucăţi din sufletul tău,
iar eu scriam pe foi de dor cu sufletul meu,
căci era un poem scris de cuvintele tale,
prin mine.
Îmi fierbea sângele, iar privirea mea
parcă te căuta îndelung, de demult,
deşi tu erai lângă mine.
Am obosit, niciodată nu veneam, nu trăiam,
nu plecam şi nu muream împreună.
Ţi-am mai spus, nu-i aşa?