Scări spre nicăieri

Din amurgul gândurilor mele, picături reci
ce duc spre nicăieri, căd în văzul ochilor
ce-şi plimbă tristeţea din timp în timp,
dispre viaţă, spre moarte.
Luna şi stelele îşi plimbă lumina din ici colo,
copacii îşi lasă capul pe perna din pământ,
blocurile triste ce-nconjoară privirile,
sunt gri si parcă plâng. E atât de târziu.
Lumina se-ascunde de chipul meu şi înfloreşte
flori de nu mă uita, somnul se plimbă prin mine
şi aproape îngheţat, nu renunţă, străbate ochii,
coborând spre inimă, încetul cu încetul.
Zgomote puternice în linişte.
Aici, e trist şi e întuneric. Ticăitul vechiului ceas
abia se mai aude, iar eu simt cum în mine cresc
toate durerile voastre. Vă văd, mă uit la voi,
de aici, de jos. Călcaţi pe mine şi doare.
Citesc în ochii voştri cum durerea aproape-i înghite,
suntem singuri cu toţii şi trişti. Foarte.
E atât de târziu şi încă nu aş vrea să plâng,
căci nu-mi doresc să vă ud picioarele
când vă plimbaţi nebuni şi pierduţi în noapte, pe stradă,
în întuneric, îmbrăţişându-vă lacrimile
şi blestemându-vă sufletul.
Aştept să vă înghită liniştea, să pot plânge,
să-mi pot uita durerile, ca să-mi aduc singură altele.
Este târziu şi casa mea este departe, în neanţ,
spre nicăieri. Uşile sunt închise, geamurile sunt
sparte. Aţi aruncat cu vorbe în memoria pietrelor,
le-aţi spart.
Casele voastre peste tot, dar unde sunt?
Căci niciunul dintre voi nu-şi ştie cărarea,
drumul spre infinit, spre cer.
E atât de târziu, iar acum când v-am pus pătura tăcerii
pe suflet, pot să plâng.
E atât de târziu şi câtă singurătate!
Scări ce duc spre nicăieri, asta-mi erau zilele.