Mamă, femeie sfântă

bună dimineaţa, mamă!

m-am trezit cu tine-n gânduri, cum fac de obicei

şi mă întreb adesea, mamă,

cărui înger sufletul mi-l laşi în nopţi pustii

şi dimineţi cu rouă rece ca gheaţa?

de ce nu-mi eşti tu înger? de ce nu-mi îngrijeşti tu sufletul?

eşti acolo, mamă, eu sunt aici,
şi din depărtări miroase a dor şi a amintiri,

a credinţă şi-a iubire, a veşnicie şi-a sfârşit.

îmi eşti la kilometri distanţă de inima şi de gândul meu şi te-ntreb

de ce nu-mi eşti aici să-ţi cobori căldura peste sufletul meu?

de ce nu eşti aici să mă fereşti de fiecare rău ce-mi apare în cale?

de ce nu eşti aici să-mi spui că oricât de departe ţi-aş fi,
eu în suflet îţi sunt?

stai, nu plânge, mamă, te rog!

te voi avea mereu în suflet, te voi ocroti, te voi păzi de relele lumii.

îi şoptesc sufletului meu că,
în ochii tai parcă zac toate durerile mele şi ştii că-s tristă,

iar sufletul tău fuge, călcând pe spinii urii,

trece peste toate relele ce mă înconjoară

doar pentru a ajunge la al meu să mi-l îmbrăţişeze şi să-i aline toate durerile lumii.

mâna ta parcă-mi mângâie părul

şi e aşa de bine, mamă,

parca Dumnezeu şi-a coborât a Lui mână

pe capul meu,
ochii tăi, deşi trisţi, îi îmbracă pe ai mei în căldura iubirii,
iar chipul tau, mamă, îmi luminează sufletul trist şi întunecat
în nopţi încolţite de lacrimi.

e dimineaţa, mămă, e soare

e soare, căci tu îmi eşti alături cu sufletul

şi-aşa-mi vei fi mereu, femeie sfântă a lumii mele,
aşa cum te-am numit mereu.

doar tu şi nicicând, niciunui necunoscut

nu-mi voi încredinţa lumea, doar ţie, doar tu.