oamenilor

port în mine un doliu
şi plâng cu aceleaşi lacrimi încă de când m-am
născut.

port în mine un doliu al oamenilor
şi-atunci când mă ascund sub el
totul în mine cade
iar sufletul îmi sună ca un zid al tăcerii dărâmat.

scriu asta dintr-o prăpastie
imbracată şi ascunsă în doliul cel de toate zilele
şi mi-aş dori să-mi fie oamenii prieteni
din cap până-n picioare şi din suflet până la ochi

să-şi transforme şi ei braţele în balustrade
atunci când rădăcinile mă clatină
iar sufletul nu mă mai ţine
iar ochii lor să mă cuprindă cu o căldură ce mi-ar putea
şterge tristeţea lor când devine a mea.

născută din sângele trist al mamei
plâng cu aceleaşi lacrimi încă de la naştere
şi încă nu m-am înecat
iar plămânii îmi sunt încă vii sub zidul tăcerii
distrus.



port în mine un doliu
şi n-am sa mai caut omul bun în omul rău
şi n-am să mai arunc către Dumnezeu
rugi
pentru oameni necunoscuţi
si-am să îmbrac oamenii în doliu
ca să devin uitare.