Tristeţe târzie

Tristeţi mii, în negură, în noapte,
îmi înghit gândul cel bun şi speranţa
arzătoare,
îmi încarcă sufletul de amar şi îmi îneacă
privirea în vise demult apuse.

Straniu sentiment mă-nghite,
os cu os, gând cu gând,
şi înconjurată de teamă
îmi continui drumul în negură, în noapte.

Cade încet căldura peste tâmple
şi-un tremur adânc mă-mbracă
în linişte.
E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt puternic
în suflet şi peste mine toată.

Eşti aici? Şi oare unde eşti?
Plecat, pierdut, departe, demult, târziu
totul ca-ntr-un vis, se pierde, dispare
uşor şi din ce în ce mai uşor
şi cenuşa rămâne din tot
şi din tot, rămâne nimicul etern al sufletului.

Ne-am ripisit, şi-n mine se strânge mare de amar,
mare, corăbii adânc înfite-n suflet, pescăruşi
ce-şi caută hrană şi nisipul ce-mi zgârie
părţi din corp.
Din cenuşă, din nimic sufletului
răsari, te înalţi şi dispari din nou.

Aştept o tristeţe salvatoare să-mi scoată
trupul din negură, din noapte,
să-mi salveze gândul,
să reaprindă focul speranţei
şi să mă reîntregească.

E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt,
plecat, pierdut, departe, demult,
răsari, te înalţi şî dispari,
şi din tot.. rămâne nimicul etern al sufletului
în noapte, în negură.
E tristeţe târzie, durere şi ecou în noapte.