Cândva..

Cândva, doi fericiţi eram,
în zbor cu gândurile noastre,
cândva, doi fericiţi eram,
bântuind încă din zori, prin noi, urme de dor.
Cândva, noi fericiţi eram,
în umbra flăcării sufletelor noastre
stinsă de lacrimile cerului.

Printre mii de păsări ce călătoresc prin ochii mei
şi printre miile de lacrimi ce apun în fericire,
te pierd..
Şi totuşi.. în zare te regăsesc,
mă apropii, te înalţi şi dispari.

Şi totuşi...
Ca un zid de sticlă tăcerea e între noi.
Liniştea ne desparte în zadar iar gândurile
ni se îndreaptă spre răsărit aievea.

Tristeţea tinde să ne-ajungă,
să ne-nghită şi-un ultim cuvânt,
şi totul ca-ntr-o fugă continuă
se izbeşte de zidul ce ne desparte de fericire
întru totul.

Lumina caldă zvâcneşte din sufletele străine
şi ne-ajunge,
şi ne înalţă, şi ne coboară şi brusc..
totul cu noi dispare ca într-un cântec lin,
în topirea nopţii când iubire vine să-şi
ia rămas-bun de la al meu suflet.

Firav şi crâncen sentiment
al sufletului şi-al gândului de tine
pătat, ce-şi înalţă tristeţea prin
al meu trup tomnatic, mângâiat
de frunza ce-şi continuă zborul
pe ritm de nostalgie,
în misterele timpului..

Ne înălţăm, coborâm, azi, niciodată
şi-n fiecare zi, inima tomnatică şi tristă,
mult împreună, mereu despărţiti,
noi, cei cândva fericiţi.

Se apropie liniştea de tristeţea noastră salvatoare, şi ne cheamă spre poemul nopţii topite de dor.