din noi rămâne nimicul
după ce te izbeşte,
te aruncă, te cheamă, te lasă şi te ia,
viaţa dispare dar rămâne sufletul
care ne bântuie, ne mântuie
şi îşi părăseşte cuibul
ai nimănui
aşteptăm un mâine ce nu va mai veni
tânjim după un ieri care-a dispărut
şi ne pierdem în furtuna care nu se mai opreşte din plâns
în noi vuieşte o linişte tristă
care ne duce agale către sfârşit
păşim orbi
unii pe lângă alţii,
unii peste alţii,
nu ne oprim,
ne nu ascultam,
nu ne iubim,
ne ne iertăm
suntem orbi, rareori oameni,
şi din noi se prelinge binele,
iubirea şi iertarea
ne amestecăm cu o tristeţe contagioasă
şi ne înecăm la malul vieţii
- un loc unde disperarea urlă şi ne cheamă -
până la urmă
din noi rămâne nimicul
cursa aceasta va începe cu ţipătul cerului
