repaus

până la urmă
din noi rămâne nimicul

după ce te izbeşte,
te aruncă, te cheamă, te lasă şi te ia,
viaţa dispare dar rămâne sufletul
care ne bântuie, ne mântuie
şi îşi părăseşte cuibul

ai nimănui
aşteptăm un mâine ce nu va mai veni
tânjim după un ieri care-a dispărut
şi ne pierdem în furtuna care nu se mai opreşte din plâns

în noi vuieşte o linişte tristă
care ne duce agale către sfârşit

păşim orbi
unii pe lângă alţii,
unii peste alţii,
nu ne oprim,
ne nu ascultam,
nu ne iubim,
ne ne iertăm

suntem orbi, rareori oameni,
şi din noi se prelinge binele,
iubirea şi iertarea

ne amestecăm cu o tristeţe contagioasă
şi ne înecăm la malul vieţii
- un loc unde disperarea urlă şi ne cheamă -

până la urmă
din noi rămâne nimicul

cursa aceasta va începe cu ţipătul cerului