învaţă-mă

învaţă-mă
înainte să învăţ cum se moare
cum să mă rup de lume, de oameni
şi de mine în timpurile grele
când nu mi-aş face altceva decât un rău
omenesc şi o vărsare de gânduri negre.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe pământul
cum să mă rup de lume, de tine
şi de mine în zilele când încă te iubesc
când nu mi-aş face altceva decât zile bune
ca să le prelungesc pe cele rele.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe cerul
cum să mă rup de tot ce mă înconjoară
să fiu un rob liber într-o libertate oarecare
să fiu stăpâna sufletului meu abandonat
de tine, de lume şi de oameni.


învaţă-mă cum să mă rup de tine...

nimic rău

dorul de mine, dorul de oameni, dorul de mama
şi de bine
îmi apropie paşii către moarte, către sfârşit

o viaţă prea plină şi prea ocupată
făcea din oameni neoameni şi din suflete
porţiuni mici de uscat peste care, de luni întregi,
nu a mai plouat
nici cu iubire, nici cu bine, nici cu glasul mamei,
ci a bătut un vânt rece de singurătate pentru două mâini,
două picioare şi un suflet secat

aleg să plec
căci dacă aleg să rămân, nimic bun nu se poate întâmpla.

mă grăbesc
mă împiedic, cad şi încerc să mă ridic,
mă agăţ de picioarele oamenilor şi uşor, uşor
mă desprind, alunec spre un necunoscut al meu
unde pot iubi, pot visa, pot împărţi în mod egal dorul de mine,
de oameni şi de mama,
unde mă mint că ceasul merge în sens invers
şi când ajunge la fix, dorul mă va duce spre acasă.

nimic rău nu se întâmplă

e doar un sfârşit de-al meu în chip de dor, purtat de lacrimi

un fel de

despre noi numai tăcere şi numai în tăcere
se spun toate
ca într-o moarte limpede şi liniştită
ca într-o oglindă răsturnată în faţa mea
ca într-o imagine ştearsă în care tu erai cu spatele
la mine
şi cu faţa la altcineva

despre noi în tăcere se spun multe şi toate
ca într-un gând al altcuiva

liniştea mă ţinea la suprafaţă
şi trăiam aşteptând sfârşitul timpului ce-mi
urla în timpane
disperat şi speriat că ar putea rămâne fără timp

"timpul nu mai avea răbdare"

          nici cu noi
         şi nici pentru noi.

am tras de timp
şi ne-am pierdut într-o tăcere fără sfârşit
în care trăiam sperând ca te pot iubi până
la capăt
şi apoi din nou
ştiind că durerea mea ar începe să erupă
iubire la nesfârşit

 

mamă

mamă,
în seara asta vântul mi-a zburat gândul la tine.

privindu-ţi ochii într-o poză
m-am împrăştiat ca o lacrimă pe obrazul rece
şi mi s-a făcut dor de tine şi
de toţi oamenii cu suflet şi iubire, mamă.

m-am împrăştiat precum sângele pe o podea veche
care scârţâie la venirea unor paşi necunoscuţi
şi am stat acolo până când vântul mi-a întors gândul
cu iubirea şi mângâierea ta.

mamă,
ai ieşit din poză şi mi te-ai aşezat pe suflet
apoi
ca o lacrimă te-ai prelins pe un obraz vineţiu
şi, atunci, mamă,
un gol de mărimea sufletului tău
a apărut în mine şi am alunecat pe el
căzând din nou pe podeaua veche ca pe-o iertare
pe care o spălai cu mângâiere de ani buni
şi răi.

mais —

să poţi şi să nu vrei

aş fi putut (la fel cum am fi putut) să-ţi scriu astăzi dar —
mereu a existat un dar la fiecare dintre noi —
dar m-am oprit
înainte să mă prefac într-o jumătate de lacrimă.


tristeţea nu pleacă niciodată atunci când trebuie dar —
vine atunci când nu te aştepţi
şi nu pleacă niciodată când trebuie. nu pleacă. vine şi stă
la fel cum ai venit şi ai plecat.

aş fi putut să-ţi scriu astăzi dar —
am săpat gropi nesfârşite în gânduri şi
te-am cules din ele ca dintr-un
pământ cenuşiu îmbinat în lacrimi.

mi te-ai făcut ca un dor de neputinţă
gândindu-mă că aş fi putut să-ţi scriu astăzi dar —
nu am vrut.

mi te-am cules şi
mi te-am scris dar —

deznodământ

în momente de cumpănă
mă gândesc la viaţa ca la un joc deja pierdut
dar câştigat de alţii
cinstit sau trişând ca într-un joc de cărţi
fără o miză sau fără un scop

linistea săpa goluri în suflete
şi pe sub ochi mişunau nori plumburii
de primavară târzie
care vărsau lacrimi de zile întregi
ca într-o furtună căzută peste omenirea aflată în declin.

totul piere
totul se prabuşeşte peste noi
doborându-ne la pământul îmbibat în lacrimi roşii ca sângele

trăgându-ne unii pe alţii înainte şi înapoi
aruncând unii în alţii cu pietre ca şi cum
am arunca în Dumnezeu cu rugăcini de mulţumire
cu suflete vineţii şi ochi de noapte târzie
plecăm capetele de parcă-am aşteptă ca cineva
să vină să ni le readucă la viaţă
să le oblige să trăiască şi să se bucure de lume
înainte de a fi înghiţite de pământ pe veşnicie

nu mai ştim să trăim şi totul piere
totul se prabuşeşte peste noi
iar noi doborâţi de un zid al tăcerii
ne gândim la viaţa ca la un joc deja pierdut


începutul are nuanţe de sfârşit trist
şi noi deja am pierdut.

liniştea asta mă înspăimântă

câtă linişte între gândurile mele şi ale tale
ore şi zile de linişte
luni şi ani de linişte

aproape că ne lăsăm despărţiti şi umiliţi
de o linişte ce ne calcă pe inimi
şi ne clatină lumea din rădăcini

zilele de găsesc obosiţi pe tot felul de străzi
despărţiţi de noi
alergând de noi printre oameni şi tot felul de oameni
printre amintiri şi tot felul de amintiri
amestecate şi care
de la un timp ne sapă galerii adânci în gânduri
şi în singurătăţi

stăm strânşi unul în celălalt
de parcă am presimţi un sfârşit
un sfârşit în linişte /
în care frica urlă despre noi

au trecut ore şi zile de linişte
au trecut luni şi ani de linişte
au trecut toate şi nici noi nu am mai rămas
şi de atunci simt câteodată un dor de mărimea
unui alt suflet
care-mi respiră încă din iubire
şi mă înspăimântă