Gând II

roiuri de gânduri se-aprind în suflet 
şi din ele desenez castele de nisip trist 
pe geamurile aburite, martore iubirii noastre. 

dragul meu, 
se lasă seară şi mocneşte liniştea între noi. 
necuvintele nespuse îmi amintesc de tine 
şi de ceea ce niciodată nu ţi-am spus. 

ne despart atâtea lucruri; 
ne despart oameni, 
ne despart vise, 
ne despart mâini, 
ne despart suflete. 

vreau să îţi scriu înainte de a ne despărţi şi noi, 
şi tu, 
şi eu. 

dragul meu, 
ne despart atâtea lucruri, 
dar noi, totuşi, 
plecăm mai departe aşa, 
cu alte mâini, 
plecăm mai departe aşa, 
cu alte suflete, 
plecăm mai departe aşa, 
desparţiţi de noi. 

dragul meu, 
cine mă va salva din această despărţire? 

tot mai puternic ne sufocăm în despărţirea noastră. 

se lasă seară şi mocneşte liniştea între noi, 
roiuri de gânduri se-aprind în suflet, 
şi mă opresc din a(te) iubi, a(te) trăi, a muri. 

Gând I

sunt un suflu
aruncat de la un gand rau la altul
care
asezat pe un suflet imaculat
il transform in rana deschisa
si uit ca exist.

nu sunt altceva decat un gand rau
al unei rani deschide
si fug spre oameni
ca sa uit de mine.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propria sa rautate.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propriul sau suflet.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propria sa zvarcolire.

nimeni
nu va ajunge mai departe
decat ai ajuns tu.


                                                                                              "mi-e frica sa pierd
                                                                                                                       ce nu am avut"
                                                                                                              si, totusi,
                                                                                                "cateodata
                                                                                                           te pierd."

oameni

drumul asta nu duce nicaieri
mi-e strain si s-a oprit inainte sa il incep;

e plin de oameni care se rostogolesc
si nu simt nimic si nu se opresc deloc
si ale caror ganduri se ciocnesc si tipa
unele mai tare, altele plang si ma dor

oamenii se transforma in masti;
lumea e plina de masti care pandesc
lumea e plina de oameni-masti
de oameni-calatori care bantuie lumea
lumea e plina de oameni care nu traiesc
si doar respira si cateodata umilesc

lumea e plina de oameni-calatori-purtatori-de-masti
pe care-as vrea sa-i cutremur uneori
sa le explic din cand in cand ca niciun om nu poate fi un calator
nebun si trist in viata altuia
ca niciun om nu vine si pleaca pur si simplu ca o ploaie de vara
ci ramane ca o rana deschisa

tai noaptea in doua ca pe-un mar stricat
si imi impart oamenii in doua parti egale;
pentru unii imi vor fi mainile vasle si pentru altii nimic
pentru unii imi vor fi gandurile bucurie si pentru altii nimic
unora le voi arata sufletul si altora le voi arata cum se simte
intunericul si golul din interior

nimic nu incepe acum
pentru ca drumul asta nu duce nicaieri
mi-e strain si s-a oprit inainte sa il incep
si nu-i loc de inceput dar e loc de iertare

prezent in trecut

ne-am iubit atat de mult pana ne-am despartit
si-atat
si apoi pana orele s-au transformat
in ani si ani de asteptare zadarnica
si apoi pana iubirea a disparut pe deplin.

vorbim despre iubire ca si cum ni s-ar cuveni
vorbesc despre iubire ca si cum as iubi
pe cine nu trebuie
si mi-as dori sa ma opresc.
vorbesc despre iubire ca si cum tu ai intelege.

ma lovesc de lucruri, de ploi, de zile, de oameni
si imi amintesc de noi,
orice ar insemna asta, vorbesc despre iubire
ca si cum as iubi pe cine nu trebuie
de patru ore si cateva secunde.


bucura-te, gand prezent
bucura-te, gand de neuitat
si razi de iubire mea intoarsa dintr-un trecut
bucura-te, gand etern
bucura-te, gand al nimanui
si-apoi intoarce-te in trecut.

învaţă-mă

învaţă-mă
înainte să învăţ cum se moare
cum să mă rup de lume, de oameni
şi de mine în timpurile grele
când nu mi-aş face altceva decât un rău
omenesc şi o vărsare de gânduri negre.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe pământul
cum să mă rup de lume, de tine
şi de mine în zilele când încă te iubesc
când nu mi-aş face altceva decât zile bune
ca să le prelungesc pe cele rele.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe cerul
cum să mă rup de tot ce mă înconjoară
să fiu un rob liber într-o libertate oarecare
să fiu stăpâna sufletului meu abandonat
de tine, de lume şi de oameni.


învaţă-mă cum să mă rup de tine...

nimic rău

dorul de mine, dorul de oameni, dorul de mama
şi de bine
îmi apropie paşii către moarte, către sfârşit

o viaţă prea plină şi prea ocupată
făcea din oameni neoameni şi din suflete
porţiuni mici de uscat peste care, de luni întregi,
nu a mai plouat
nici cu iubire, nici cu bine, nici cu glasul mamei,
ci a bătut un vânt rece de singurătate pentru două mâini,
două picioare şi un suflet secat

aleg să plec
căci dacă aleg să rămân, nimic bun nu se poate întâmpla.

mă grăbesc
mă împiedic, cad şi încerc să mă ridic,
mă agăţ de picioarele oamenilor şi uşor, uşor
mă desprind, alunec spre un necunoscut al meu
unde pot iubi, pot visa, pot împărţi în mod egal dorul de mine,
de oameni şi de mama,
unde mă mint că ceasul merge în sens invers
şi când ajunge la fix, dorul mă va duce spre acasă.

nimic rău nu se întâmplă

e doar un sfârşit de-al meu în chip de dor, purtat de lacrimi

un fel de

despre noi numai tăcere şi numai în tăcere
se spun toate
ca într-o moarte limpede şi liniştită
ca într-o oglindă răsturnată în faţa mea
ca într-o imagine ştearsă în care tu erai cu spatele
la mine
şi cu faţa la altcineva

despre noi în tăcere se spun multe şi toate
ca într-un gând al altcuiva

liniştea mă ţinea la suprafaţă
şi trăiam aşteptând sfârşitul timpului ce-mi
urla în timpane
disperat şi speriat că ar putea rămâne fără timp

"timpul nu mai avea răbdare"

          nici cu noi
         şi nici pentru noi.

am tras de timp
şi ne-am pierdut într-o tăcere fără sfârşit
în care trăiam sperând ca te pot iubi până
la capăt
şi apoi din nou
ştiind că durerea mea ar începe să erupă
iubire la nesfârşit