mais —

să poţi şi să nu vrei

aş fi putut (la fel cum am fi putut) să-ţi scriu astăzi dar —
mereu a existat un dar la fiecare dintre noi —
dar m-am oprit
înainte să mă prefac într-o jumătate de lacrimă.


tristeţea nu pleacă niciodată atunci când trebuie dar —
vine atunci când nu te aştepţi
şi nu pleacă niciodată când trebuie. nu pleacă. vine şi stă
la fel cum ai venit şi ai plecat.

aş fi putut să-ţi scriu astăzi dar —
am săpat gropi nesfârşite în gânduri şi
te-am cules din ele ca dintr-un
pământ cenuşiu îmbinat în lacrimi.

mi te-ai făcut ca un dor de neputinţă
gândindu-mă că aş fi putut să-ţi scriu astăzi dar —
nu am vrut.

mi te-am cules şi
mi te-am scris dar —

deznodământ

în momente de cumpănă
mă gândesc la viaţa ca la un joc deja pierdut
dar câştigat de alţii
cinstit sau trişând ca într-un joc de cărţi
fără o miză sau fără un scop

linistea săpa goluri în suflete
şi pe sub ochi mişunau nori plumburii
de primavară târzie
care vărsau lacrimi de zile întregi
ca într-o furtună căzută peste omenirea aflată în declin.

totul piere
totul se prabuşeşte peste noi
doborându-ne la pământul îmbibat în lacrimi roşii ca sângele

trăgându-ne unii pe alţii înainte şi înapoi
aruncând unii în alţii cu pietre ca şi cum
am arunca în Dumnezeu cu rugăcini de mulţumire
cu suflete vineţii şi ochi de noapte târzie
plecăm capetele de parcă-am aşteptă ca cineva
să vină să ni le readucă la viaţă
să le oblige să trăiască şi să se bucure de lume
înainte de a fi înghiţite de pământ pe veşnicie

nu mai ştim să trăim şi totul piere
totul se prabuşeşte peste noi
iar noi doborâţi de un zid al tăcerii
ne gândim la viaţa ca la un joc deja pierdut


începutul are nuanţe de sfârşit trist
şi noi deja am pierdut.

liniştea asta mă înspăimântă

câtă linişte între gândurile mele şi ale tale
ore şi zile de linişte
luni şi ani de linişte

aproape că ne lăsăm despărţiti şi umiliţi
de o linişte ce ne calcă pe inimi
şi ne clatină lumea din rădăcini

zilele de găsesc obosiţi pe tot felul de străzi
despărţiţi de noi
alergând de noi printre oameni şi tot felul de oameni
printre amintiri şi tot felul de amintiri
amestecate şi care
de la un timp ne sapă galerii adânci în gânduri
şi în singurătăţi

stăm strânşi unul în celălalt
de parcă am presimţi un sfârşit
un sfârşit în linişte /
în care frica urlă despre noi

au trecut ore şi zile de linişte
au trecut luni şi ani de linişte
au trecut toate şi nici noi nu am mai rămas
şi de atunci simt câteodată un dor de mărimea
unui alt suflet
care-mi respiră încă din iubire
şi mă înspăimântă

/

nu mi-am dorit niciodată să-l ştiu pe
Dumnezeu
întors cu spatele la mine

abia am început sa trăiesc
şi deja învăţasem să citesc cuvinte ale morţii
peste tot şi de jur împrejur

calculam viaţa şi mă gândeam la Dumnezeu
şi mă rugam la El să mă salveze
să mă ridice din tăcere

îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii
c-o să ramân fără un Dumnezeu
şi c-o mie de cuvinte nespuse ţie

tu erai pe nicăieri
te îndreptai către lumină
pe un drum pietruit din suflete tari

pentru tine nu exista sfârşit
eu mi-l trăiam deja
mi-l citeam şi ţi-l recitam

-păşteşte
de-acolo începe lumea
eu te aştept aici
privindu-L pe Dumnezeu cum stă cu spatele şi plânge
pentru mine

ultimul

uite că a venit şi ultima zi
tu te-ai întors
iar eu plec spre nicăieri.

sfârşitul ăsta e o salvare a mea

sfârşitul ăsta mi-a amorţit sufletul

sfârşitul ăsta e ca o barcă pe care zac
de-atâta amar de timp uitat

ai să mă găseşti la sfârşitul pământului
cu sufletul pe braţe
şi-ai să te aşezi lângă mine să mă întrebi ce mai fac

poate vei avea curajul să-ţi lipeşti şi de data asta
sufletul de al meu
sau poate că nu
poate vei sta acolo lângă mine să mă aperi de noapte
de stele şi de lună

sfârşitul ăsta
îmi leagănă barcă şi îmi trezeşte sufletul
şi mă îndreaptă către nicăieri
şi e întuneric şi frig.

să mă aperi de stele.

firescul

ştii că viaţa (mea) nu e atât de uşoară
mai ales seară când gândurile ca nişte greieri
îmi ţipă în suflet pe-un ton trist
melodia compusă în treacăt prin zile

sţii că de fapt nimic nu e uşor
nici binele să-l faci
dacă s-ar putea să-l cumperi
ca să pari un om bun

nici dragostea să o oferi
dacă s-ar putea să o desenezi
ca să pară că iubeşti şi tu

nici să oferi sau să te opreşti
pentru cel de lângă tine
şi să-i oferi din binele tău
şi din dragostea ta
nu e uşor nimic nu e uşor
cel de lânga tine omule
cel ce-şi crapă-n patru capul
cu o piatră găsită-n drum

ştii că nu e uşor să fii om
să fii o iluzie îndepărtată
să fii un nor bolnav de ploaie
sau un cer bolnav de gri

                                     ştii că nu e uşor să fii om să exişti şi să te stingi din ce în ce mai. nu e uşor.

sincron

încă plouă
şi mi-s gropile inimii pline cu apă.
o picătură mi-a zguduit atât de tare inima
încât
mi-e frică să mai ies din mine să te caut.
renunţ.
Dumnezeule
opreşte ploaia şi lasa-mi inima vie şi curată.

ţie
ţi-am lăsat scris pe o bucată de pâmânt ce trebuie
iertată şi uitată
că în sufletul meu noi niciodată nu ne-am despărţit
şi te-am rugat
ca atunci când te pierzi să vii c-ai să te găseşti la mine
chiar aici
în mijlocul fiinţei mele.

mie
nu mi-am spus nimic şi nu mi-am scris nimic.
eu m-am pierdut de mine şi de mijlocului fiinţei
în care-am fost închisă atâtea sute de zile
şi sunt din ce în ce mai aproape
de ceea ce nu mi-am dorit niciodată să fiu.

încă plouă.

parc-a mai fost de 3 ori în 3 ani ziua asta.