Suflet singur

Câtă singurătate zace într-o lacrimă?

Câte lacrimi zac în noi, suflete reci?

În mine, suflet singur, rece, de plumb,

bântuit de gânduri negre-n noapte,

în tine, suflet nepăsător.. şi al nimănui.

Singurătatea-ţi suflă printre gene

din al ei veşmânt de amintire bolnavă,

iar lacrimile-ţî curg, şi curg, şi-s reci

şi parcă-ţi ard sufletul şi-ţi macină oasele.

Dar câtă singurătate zace-n într-o lacrimă?

Dar câte lacrimi zac în noi, suflete reci?

Nu o să aflăm în veci câte sunt

De unde vin şi de ce vin

De ce atâta durere în singurătate?

Vin lacrimi,spulberă tot şi spală durerea

O face mai puternică, o adânceşte

Inima nu poate face faţă avalanşei

Se va preda, prea multă durere

Prea multe lacrimi triste şi pline de singurătate

Bucăţele se desprind de pe inimă

Şi încep să se piardă în marea de lacrimi

Ce zace înăuntrul nostru gol

Nimic nu mai ascultă de creier

Toate sunt controlate de tristeţe

De singurătatea care a dat târcoale

Şi pare că nu vrea să piardă teritoriul

Proaspăt câştigat

Nu, nu avem şanse de câştig

Totul e.. negru, inundat, dureros

Şi, mi-am dat seama de ceva

E mai bine aşa, singurătatea e bună

E bună pentru că te învaţă să lupţi

Lacrimile te învaţă că ai nevoie să te descarci

Să urli şi să te exteriorizezi

De asta ai nevoie, ştiu ce zace în tine

Lasă aşa, să nu intervii

Totul vine de la sine, totul are un sens

Durerea te va învăţa că oricând

Poţi fi iar rănit, tu doar te obişnuieşti

În durere.. nimic mai mult

Atât, de rest vreau doar
Lacrimi..

Prima provocare, prima poezie scrisă împreună cu o prietenă, Mădălina. http://madutbalcan.blogspot.ro/

Doar singurătate

Tu.  Tu, suflet nebun, ce stai închis într-un
corp ruginit de demult.
Tu, suflet nebun, speriat de lume,
suflet pustiit şi întristat,
eşti singur şi înconjurat de gânduri cenuşii
şi-ndurerate.
De-atâta vreme zaci în singurătate,
nimeni n-a mai trecut, nimeni nu te-a mai mângâiat
c-un gând bun, c-o speranţă.. cu iubire.

Privirea mi-e ţintă. Spre geam, spre infinit.
Afară-i furtună, la fel cum e-n mine.
E timp încărcat cu întuneric,
e timp pentru singurătate.
Oricine poate fi singur, oricând.
Nu-i aşa?
Şi plouă. Afară-i un vânt nebun
si vreme-n durerată şi totu-i
îmbrăcat într-un întuneric crunt.

În mine aşteaptă amintirile şi speranţele,
de-aceea privirea mi-e ţintă, spre geam,
spre tine.
Eu zac aici
şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine..
Şi-aştept.

Te-am găsit rătăcindu-mi prin gânduri
si te-am ucis cu greu din mine.
Acum îmi înţelegi singurătatea?

Degeaba te-aştept şi sper, şi strig.
Am obosit la câtă singurătate şi tristeţe
am adunat în pumni.
Dulci iluzii, amintiri sau speranţe.
Stoluri de gânduri şi oameni
prin minte-mi trec
şi pe faţă un ultimul sărut mi se scurge,
şi el singuratic, înghiţind a nopţii chemare .
Zadarnic singurătatea înfioară o nefiintă
cu mii de amintiri ce-aşteaptă
o privire stranie şi-un suflet cald, un altul.
Voi pleca de vei vrea, suflet nebun, ce stai închis
într-un corp ruginit de demult.

Trecut

Ianuarie cu gust trist de primăvară
linişte şi frig
ură fără iubire
dor şi lacrimi.
Locuieşti în inima mea,
de aceea niciodată nu ştii de ce sunt tristă.
Tu eşti acolo, tu eşti privitor necunoscut
pierdut în infinit, printre gânduri mergi mereu.
Cândva tu îmi astâmpărai singurătatea,
te ştiam acolo, undeva, fericit,
trăind în mine, cu mine, mereu.
Erai pe chip şi în ochi,
prin vise trecute, gânduri şi speranţe nu demult pierdute.
Erai lumină şi-mi purtai fiinţă
printre oameni trişti.
Tu iubeai locul meu,
eu eram mereu acolo
şi tăceam şi din cer cădeau lacrimi,
rar ajungea o rază de soare
să-ţi ia locul din ochii mei şi
să-mi încălzească mână care mereu o aştepta
pe a ta.
Sufletul meu de oţel, înfipt în piatra timpului,
e stingher şi aflat într-o fericre fără nume,
fără timp,
ce cândva ne unea..
Au trecut ani,
timp,
gânduri negre,
iubirea nu mai e.
iubirea n-o faci,
n-o construieşti.
Ea există.
Era acolo,
a fost cândva
şi nu mai este.

Niciodată unul. Niciodată iubire. Niciodată noi.

Tu încă iubeşti locul ei,
ea încă iubeşte tăcerea
şi iubirea-i ţine locul.

Eu aici. Tu acolo.

Scriu de noi, de dor, de iubire, de mine fără de tine..
Şi oasele tremură la tristeţea
şi la singurătatea sufletului meu.
Din durere nu am primit niciodată nimic.
Şi ce să primim? Şi de ce?
Nu e frig, e durere, e tremur şi.. cădere.
Cenuşă din noi, din sentimente.
Suflet din plumb şi zăpadă pe sentimente.
Niciodată unul.
Eu aici. Tu acolo.
Eu iubire.Tu doar tu.
Niciodată unul şi mereu un gol între noi,
între sufletul meu de plumb şi sufletul tău.
Timp greu pe sufletul meu
în lume searbădă, cu umbre şi fără rost.
Cine suntem noi? De ce doi si niciodată unul?
Sunt aici şi oasele-mi sunt sub tremurul tristeţii.
Visez vise pe care nu le-am visez,
şi am în suflet umbre pe care nu le cunosc.
Acum doar împrăştii tristeţe pe foi.
Scriu de tine, de dor, de iubire şi de mine fără de tine..
Dar tu...?
Vânătoarea de speranţe prin gândurile mele s-a încheiat.
Niciodată noi.
Eu aici. Tu acolo.
Eu aşteptare. Tu tăcere.
Mulţe sentimente vii în tine din aşteaptările mele.
Dragul meu, se apropie timpul nostru.
Timpul greu pe sufletul meu acum şi mereu..
Noi?
De ce nu acum? Dar când?
Vezi, multe întrebări fără răspuns. Şi răspunsurile când?
De ce nu acum?
Eu sunt singură şi tristă. Îţi ascund în mine fiecare tristeţe
şi degeaba mă minţi, îţi ştiu gândurile şi tainele,
amintirile şi speranţele.
Eu sunt singură şi pierdută.
Iată dragul meu, timpul este greu pe sufletul meu,
eu plec,
tu pleci,
şi amândoi vom fi mereu, aici, vom rămâne.
Poţi să-mi fii umbră şi fericire, credinţă şi iubire,
gând şi speranţă
sau tristeţe şi durere infinită,
dar măcar vom fi amândoi.
Eu aici. Tu acolo.
Mereu ai vrut să mă întorc, dar ai ales tăcerea în locul meu.
Tu tăcere. Eu dorinţă.
Acum totul e altfel.
Nu am învăţat să te urăsc, nu am vrut
am învăţat să-ţi fiu iubire şi bine.
Am învăţat să-ţi fiu eu,
aşa cum mi-ai spus în seara aceea când fugeam de mine
ai venit, m-ai luat de mână si mi-ai spus să mă opresc
şi să fim amândoi.
În zadar..
Eu aici. Tu acolo.
Tu pleci
însă un aer vechi al amintirilor pe mine mă opreşte,
îmi stă în cale.
Tăcerea ta o fi?
Eu sunt aici, aici voi rămâne. Tu vei fi acolo, vei fi doar tu.

Alb

Dragul meu, acum, când doru-ţi duce dorul,
aici, astăzi, acum, ninge într-un fel nebun
şi bizar,
totul e haotic, totul e divin.
Ninge, în liberă cădere, se-apleacă peste noi
câte-un fulg..
totul haotic, totul divin, în neliniştea nopţii.

Dragul meu, acum, când în noapte totul doarme,
ninge cu absenţe.
Lumini cad din fiecare stea, din cer avalanşe cad,
copacul nostru-şi ia adio de la al său veşmânt,
dar păstrează amintirea noastră,
iar eu.. eu încă sper, ca în iarna asta, ce-mi bate-n
suflet, să mă îmbraci cu tine.

Pacea se-aşterne peste noi, liniştea se-mbracă-n haos,
din cer aburi coboară peste noi..
totul e haotic, totul e divin.

Dragul meu, acum, când gândurile-mi pleacă rând pe rând,
aud glasul inimii tale şi strigătele din depărtări
a gândurilor tale.
Acum, în nelinişte şi-n noapte
totul e frumos şi ninge,
mă-mbrac în fiori de gheaţă şi mă-nclin.
Sufletul în neliniştea palmelor tale se zbate şi parca-ţi duce dorul.
Totul se înalţă şi coboară..
S-aşterni tăcut, pe mine lumina din ochii tăi,
să-mi luminezi chipul şi să-mi faci altar din iubire.
Frigul nostru să ne fie destin, să nu ne cruţe,
eu nea să-ţi fiu în fiecare zi,
iar noi din iarnă nelipsiţi să fim.
Ierni şi zile goale de noi să risipim,
să te priveşti în chipul meu ca într-o oglindă a sufletului,
iar eu sub paşii tăi, zăpada s-o sărut.

cuvinte

dintr-un vis cad.
cad aici, în realitatea dură,
cu spini şi gheare,
căldură şi foşnet al frunzelor.
ecoul rămâne acolo,
e un tablou abstract,
pictat în roşu, în sânge,
în cer şi în frunze.
în oricare noapte, în oricare oră,
trece frica şi ne îmbrăţişează
sufletul
şi gândurile bune.
ne omoară ecoul,
ne distruge visul,
iar eu rămân aici.. în realitate,
între gheare şi spini.
între suflete negre şi gânduri cenuşii
îmbrăcată în plumb şi frică,
frig şi tăcere,
printre zgomote şi urlete.

nu-ţi simt prezenţa,  nu-ţi simt căldura,
şi unde eşti, unde te ascunzi?
în a cui haină plumburie trăieşti,
te ascunzi şi iubeşti?
din a cui suflet te hrăneşti
cu zile străine şi sentimente reci?
în al cui vis îţi aşterni imaginile,
cine-ţi calcă urma şi umbra?

câte întrebări..
si oare cine-mi va răspunde?
n-am să ştiu niciodată dacă tu încă eşti
aici sau acolo,
în suflet sau plecat spre alte orizonturi..

oameni în alb-negru, gânduri bolnave
şi priviri pierdute..
zâmbete şterse şi suflete triste.
tristeţe vărsată peste măşti,
nori negri şi ploi reci,
sufletele reci şi sentimente necunoscute.

Încă o toamnă a murit

S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet chircit într-un trup rece,
şi din nou, ochii noştri de pământ
sunt îmbrăcaţi în dor şi în lacrimi.
Şi în ei zac imagini striste şi parcă
prea oarbe să ne mai bucure sufletul
aproape sfâşiat de timpul hain.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet îndurerat ce zace şi
bântuie printr-un trup ce-şi închină
ultimele gânduri la frunze.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
în tine nu mai văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
nici frânturi de zile pline de noi,
în tine nu mai văd nimic.
Vântul muşcă din noi în plină seară
si ne sfâşie rând pe rând
gândurile, speranţele şi ne arde
altarul plin de iubire.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
o toamnă lipsită de noi,
iar în tine nu ma văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
în tine nu mai văd nimic,
iar altarul gol de iubire arde sub flacăra dorului.