cuvintele (de) dor

ţi-am sădit cuvinte într-un poem, mamă,
cuvinte de dragoste, de dor, de nu-mă-uita,
cuvinte de rămâi-lângă-sufletul meu,
cuvinte de-o dragoste-eternă, ca pentru tine.

ţi le-am sădit cu bucurie, cu frumos şi cu bine,
cu suflet, cu soare şi cu primăvară,
cu flori răsărite în inimă, roşii şi fără spini, ca pentru tine.

mi te desprind dintr-o imagine vagă, de demult,
de unde îţi desprind şi mâinile şi le-aşez lângă ale mele,
de unde îţi desprind şi ochii, care acum mă privesc neîncetat,
de unde îţi culeg şi zâmbetul, pe care îl aşez lângă al meu.

te simt, dorule, hoinărindu-mi prin suflet,
şi-mi eşti atât de drag, şi-mi storci atâtea lacrimi, uneori;
lacrimi-amintire
lacrimi-bucurie
lacrimi-de-dor
lacrimi-de-dor-de-tine-Mamă dragă.

răspunsul?

gropi adânci se sapă în noi
plantându-se flori-de-nu-mă-uita
şi speranţe cu chip de oameni;

trăim ca să nu murim
şi murim ca să ne salvăm pe noi de noi?

suntem ai nimănui
ai noştri
sau ai lui Dumnezeu?

plângem pentru noi
pentru alţii
sau pentru noi toţi?

avem totul
dar plângem pentru nimic;
avem iubire şi lumină
dar plângem pe întuneric pentru singurătate;
ne rugâm unii de alţii
în loc să ne rugăm la Dumnezeu;

şi totuşi avem totul
dar plângem pentru nimic;

avem iubire şi lumină
ne plângem singurătatea ca să ne putem bucura de iubire
ne rugăm prin alţii la Dumnezeu
şi avem totul

tristeţea (din) - glasul mamei -

lumea e plină de oameni trişti;
pe unii îi macină dorul, pe alţii nepăsarea,
iar pe restul îi macină ceilalţi.

suferinţa tuturor m-ajunge din urmă
atunci când, bucuroasă şi hotărâtă să înfrunt frica,
mă opresc pentru că îmi amintesc de mama
şi simt cum m-apasă ceva pe umeri
şi-mi rugineşte obrazul, iar în ochi se sting focuri
cu apă rece dintr-un izvor secat.

aş reteza momentul din rădăcini
şi dorul - jar mocnit, ţinut pe palme -
şi-aş alerga ca un om pierdut şi nemaivăzut
către două braţe ce-mi împleteau coroniţe
din flori uscate de-nu-mă-uita.

la umbra dorului, şi-acum,
închin lacrimi şi cresc flori-de-nu-mă uita
pentru ea
tocmai din teama de a nu o uita.

tristeţea suna a glasul mamei
iar vorbele ei sunau a iubire.

de dor de tine.

mamei

în toată inima mi s-a cuibărit dorul
de mama

un dor veşnic şi pustiu
care îmi inundă ochii din când în când
în zilele triste, îmbibate în ploaie

îmi transform braţele în aripi
şi zbor spre necunoscut să-i întâlnesc sufletul
şi să mă cuibăresc lângă el
precum dorul veşnic şi pustiu
în sufletul meu

mamă,
scriu de dor cu dor

într-o viaţă de apoi
glasul tău nu îmi va fi străin
mâinile tale nu vor mai fi absente
iubirea ta nu va mai fi rece
iar noi nu ne vom mai fi departe

mamă,
promit de dor cu dor

nu, noi, ne-am

am iubit
am iertat
am crezut
şi, uite-mă, bolnavă pe un câmp de luptă

dăm tone de apă vieţii
pentru a nu ne ofili
şi ne trăim trecutul în prezent
pentru a nu ne pierde de noi.

am iubit
am greşit
şi n-AM uitat de mine nicicând.

fără uşi, făra icoane, fără geamuri
pierduţi de lume, împreună
am iubit
am iertat
(N-)am crezut
şi (NE-)am pierdut mai mult ca oricând

n-am existat niciodată noi
ci ne-am păstrat doar rugăciunile
care mereu mă despart de mine cea rea

nu am fost niciodată noi doi
nu am învăţat nimic de la tine
nu te-am iubit niciodată
nu ne-am iubit niciodată
nu am iertat niciodată
nu am crezut niciodată
şi ne-am pierdut mai mult ca oricând

am păstrat crezul trecutului
pentru ca mi-ai promis că mă va aduce înapoi la noi
şi îl rostesc ori de câte ori vreau
să uit de tine ca să îmi amintesc că exist

semn rău

-semn rău-

purtăm doar negru şi alb
şi ne salutam de pe maluri diferite ale vieţii
obsesiile ne îmbătrânesc înainte de vreme
şi gândurile ne aruncă într-un val de zile
în care moartea bate cu puterea trecutului.

noi mergem mai departe
printre oameni necunoscuţi, simpli trecători,
simpli muritori, aşteptând învierea sufletului.

noi mergem mai departe ca un gând rău
şi ne oprim cu zilele în spate
în mijlocul unei şosele, în traficul infernal,
aşteptând să înceapă sau să se termine
jocul de-a viaţa.

e atâta înghesuială-n viaţă;
pereţi-martori
umbre fără pereche
ochi negri şi trişti
mâini singure şi reci
semne rele culese de peste tot
şi gânduri niciodată prea bune.

e atâta înghesuială-n viaţă
şi-atâta haos
iar noi căutăm porţi de scăpare
şi drumuri care duc spre nicăieri
şi ascundem răul în lacrimi

-semn rău
semn de sfârşit-

târziu

au înnebunit pădurile de dor,
au îngălbenit frunzele de nostalgia
ochilor,
iar vântul plânge lângă noi.

m-aş întoarce într-un trecut cu soare
şi cu noi,
apoi m-aş înălţa spre cer cu aripi din gânduri
şi, atunci, ar dispărea fiecare urmă de ură şi uitare.

m-aş întoarce pe urmele timpului catre noi,
aş pune mâna pe cuvinte şi ţi-aş scrie un poem
cu rădăcina în suflet şi urme de iertare.

nu m-aş întoarce niciodată aici
fără tine
şi, astfel, aş vindeca pădurile
şi frunzele bolnave de noi şi de dor
într-un timp mai scurt decât cel în care mi-ai fost
şi ţi-am fost.

încă te aştept

eu încă te aştept
chiar şi prin zgomotul infernal al oraşului adormit
chiar şi printre zecile de secunde ale semaforului
chiar şi prin picăturile de ploaie ce ne scufundă în melancolie

eu încă te aştept
chiar şi printre zecile de foi aruncate într-un colţ
de cameră părăsită
printre care respiri cu greu
arucând cuvintele ca pentru un poem nereuşit

eu încă aştept
să te spijni de inima mea
eu să urlu ca un copil uitat de lume
abandonat în mijlocul unei vieţi necunoscute
speriat de tăcere şi îngrozit de zgomotul inimii
sale

eu încă aştept
să râdem amândoi de întunericul ce ne soarbe
tristeţea trecătoare
şi răbdarea de a ne iubi


dintr-o clipă în alta
aştept pe cineva să bată la uşă
fără a smulge sensuri şi bucurii

repaus

până la urmă
din noi rămâne nimicul

după ce te izbeşte,
te aruncă, te cheamă, te lasă şi te ia,
viaţa dispare dar rămâne sufletul
care ne bântuie, ne mântuie
şi îşi părăseşte cuibul

ai nimănui
aşteptăm un mâine ce nu va mai veni
tânjim după un ieri care-a dispărut
şi ne pierdem în furtuna care nu se mai opreşte din plâns

în noi vuieşte o linişte tristă
care ne duce agale către sfârşit

păşim orbi
unii pe lângă alţii,
unii peste alţii,
nu ne oprim,
ne nu ascultam,
nu ne iubim,
ne ne iertăm

suntem orbi, rareori oameni,
şi din noi se prelinge binele,
iubirea şi iertarea

ne amestecăm cu o tristeţe contagioasă
şi ne înecăm la malul vieţii
- un loc unde disperarea urlă şi ne cheamă -

până la urmă
din noi rămâne nimicul

cursa aceasta va începe cu ţipătul cerului

ţie, suflete

timpul nu mai muşca din mine cu-atâta cruzime
minutele erau mai lungi
stelele păreau mai multe
iar luna cu a sa lumină roşiatică îţi lumina ochii

un dor mare mă cuprinde
şi ramân nemişcată în braţele tale pentru un timp
ancorat între cer şi pământ

era bine
căci mă păzeai de întunericul nopţii
şi liniştea pământului se revărsa asupra noastră

simţeam cum încheietura mâinii tale
îmi mângâie faţa
şi îmi şterge lacrimile împânzite
simţeam cum timpul trece pe lângă noi
şi ne priveşte cu ochi părinteşti
simţeam cum totul s-a oprit în jur

-păsările nu mai cântă
vântul nu mai bate
luna nu mai luminează
stelele s-au ascuns-

simţeam cum te-ai strecurat
cum te-ai ridicat
şi cum ai plecat
şi-ai lăsat un gol în mijlocul pădurii
şi în sufletul meu,
mamă.

pustiu

am deschis ochii în mijlocul deşertului
şi doar pustiul era acolo
nu mai era nici mama nici tata sufletu-mi dispăruse
şi mă simţeam ca ultimul om şi cel mai pustiit.

purtam o camaşă albă şi un gând rău
îmi plimbam picioarele prin nisipul aspru
şi căutam oameni
oameni buni oameni rai oameni-suflet
oameni-gand oameni-inimă
oameni în stânga şi în dreapta
oameni în sus şi în jos
oameni nicăieri nicicând.

eram din ce în ce mai puţin eu
şi auzeam ţipete şi strigăte îndreptate către cer
rugăciuni şi blesteme
însă nu era nimeni şi doar pustiul vorbea.

pământul ne mânca pe toţi uşor uşor
şi din ce în ce mai mult
până la ultimul suflu sau gand sau om sau câine.

din pâmânt am venit
si în pământ ne întoarcem
acum sau mai târziu
mai buni sau mai răi
singuri sau însoţiţi.

mergeam neîncetat
şi căutam oameni
când de fapt
căutam un singur om.

pe mine.

post festum

când mă supăr pe neputinţa mea
te las să dai târcoale dintr-o parte în alta a sufletului
meu
să mă cauţi şi să nu mă găseşti
să pleci şi să te întorci
apoi să pleci şi să nu te mai întorci niciodată.


- e ca şi cum te-aş pierde într-un colţ de pustiu
în care doar eu să ştiu cum se ajunge
la momentul potrivit -


când mă supăr pe neputinţa mea
renunţ
şi îmi dau voie să îmi fie dor de tine.

şi de dor mă transform
într-un copac singur şi părăsit
fără frunze
în mijlocul toamnei

cănd mă supăr pe neputinţa mea
ţi-e absenţa din ce în ce mai uşoară
o mie de tăceri despre care nu ţi-am cântat
şi o mie de cuvinte despre care nu ţi-am şoptit
îmi bântuie prin camera goală
şi te caută
iar eu mă zbat încercând să le opresc
căci
nu am nevoie de tine.


- dictează-mi
şi învăţă-mă cum să îmi fiu bine
acum
la momentul potrivit -

s de la singurătate

mi-e frică de singurătate ca de trecut

simţeam că se apropie un sfârşit
şi nimic altceva nu durea mai tare.

se prabuşeau zilele
în timp ce fugeam după oameni
după iubire şi iertare.

mi-e frică de singurătate ca de o dimineaţă
fără lumină
şi fără rugăciuni către Dumnezeu.


uite Doamne
cum toţi ne temem de singurătate
şi tot mai singuri suntem
şi tot mai trişti
şi tot mai singuri.

mi-e o frică eternă
care mă frânge de la suflet în jos.

suflete, de ce taci?
ne-am prăbuşit toţi
de la un suflet la altul
şi înapoi.

Gând IV

"nu e nicio punte între ieri şi azi"

absenţa ta
încă se plimbă prin camera goală
şi îmi poartă sufletul dintr-un colţ în altul.

starea asta e mai puternică decât viaţa
iar dorul e mai puternic decât moartea.

mă întreb când ar fi trebuit să ne terminăm
şi e păcat că nu ne putem uita
sau să trecem ca o amintire
sau ca o ploaie
sau ca doi oameni necunoscuţi ai nimănui.

să fim un val

să ne risipim la mal 

şi sa ne întâlnim în largul mării

şi să nu ne cunoaştem

dar să ne iubim

şi apoi să ne uităm.

să fim încă o dată

şi să ne uităm încă de-atâtea ori.

nu e nicio punte între mine şi tine.

mi te-aş asuma încă o dată 

şi încă de-atâtea ori.

nu mă întreba nimic
te rog
doar citeşte-mă

uite cum se transformă gândurile în cuvinte
şi mor.

nu mă întreba nimic
te rog
doar lasă-mă să te scriu încă o dată
şi încă de-atâtea ori.

uite cum ne uităm

şi apoi ne-alegem din nou
ne întoarcem la noi
din nou şi din nou.

Gând III

în visul meu,
am reuşit să îmblânzesc răutatea,
am reuşit să iubesc oameni,
am reuşit să iert păcate,
că un Dumnezeu. 

am prins între coaste inima şi o ţin acolo blocată, 
la fel cum mă ţii tu blocată într-un timp al uitării. 

arde-n vis răutatea,
iar tu-mi plângi în pumni, 
exact cum am sperat. 
te zvârcoleşti 
şi tipi,
fugi,
cazi, 
dar nu te ridici,
exact cum am sperat.

a venit vremea să mergi prin întunericul pierdut,
să cauţi binele şi iubirea care ţi-au fost dăruite. 

blocat,
niciodată la fel,
sângerând 
te ridici 
şi vrei să te întorci 
crezând că trecutul e încă acolo. 

a venit vremea să treci prin iad că să ajungi în răi,
a venit vremea să mergi prin întuneric că să ajungi la lumina, 
a venit vemea să gusti din rău că să ajungi la bine,
exact cum sperat.

Gând II

roiuri de gânduri se-aprind în suflet 
şi din ele desenez castele de nisip trist 
pe geamurile aburite, martore iubirii noastre. 

dragul meu, 
se lasă seară şi mocneşte liniştea între noi. 
necuvintele nespuse îmi amintesc de tine 
şi de ceea ce niciodată nu ţi-am spus. 

ne despart atâtea lucruri; 
ne despart oameni, 
ne despart vise, 
ne despart mâini, 
ne despart suflete. 

vreau să îţi scriu înainte de a ne despărţi şi noi, 
şi tu, 
şi eu. 

dragul meu, 
ne despart atâtea lucruri, 
dar noi, totuşi, 
plecăm mai departe aşa, 
cu alte mâini, 
plecăm mai departe aşa, 
cu alte suflete, 
plecăm mai departe aşa, 
desparţiţi de noi. 

dragul meu, 
cine mă va salva din această despărţire? 

tot mai puternic ne sufocăm în despărţirea noastră. 

se lasă seară şi mocneşte liniştea între noi, 
roiuri de gânduri se-aprind în suflet, 
şi mă opresc din a(te) iubi, a(te) trăi, a muri. 

Gând I

sunt un suflu
aruncat de la un gand rau la altul
care
asezat pe un suflet imaculat
il transform in rana deschisa
si uit ca exist.

nu sunt altceva decat un gand rau
al unei rani deschide
si fug spre oameni
ca sa uit de mine.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propria sa rautate.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propriul sau suflet.

nimeni
nu va ajunge mai departe
de propria sa zvarcolire.

nimeni
nu va ajunge mai departe
decat ai ajuns tu.


                                                                                              "mi-e frica sa pierd
                                                                                                                       ce nu am avut"
                                                                                                              si, totusi,
                                                                                                "cateodata
                                                                                                           te pierd."

oameni

drumul asta nu duce nicaieri
mi-e strain si s-a oprit inainte sa il incep;

e plin de oameni care se rostogolesc
si nu simt nimic si nu se opresc deloc
si ale caror ganduri se ciocnesc si tipa
unele mai tare, altele plang si ma dor

oamenii se transforma in masti;
lumea e plina de masti care pandesc
lumea e plina de oameni-masti
de oameni-calatori care bantuie lumea
lumea e plina de oameni care nu traiesc
si doar respira si cateodata umilesc

lumea e plina de oameni-calatori-purtatori-de-masti
pe care-as vrea sa-i cutremur uneori
sa le explic din cand in cand ca niciun om nu poate fi un calator
nebun si trist in viata altuia
ca niciun om nu vine si pleaca pur si simplu ca o ploaie de vara
ci ramane ca o rana deschisa

tai noaptea in doua ca pe-un mar stricat
si imi impart oamenii in doua parti egale;
pentru unii imi vor fi mainile vasle si pentru altii nimic
pentru unii imi vor fi gandurile bucurie si pentru altii nimic
unora le voi arata sufletul si altora le voi arata cum se simte
intunericul si golul din interior

nimic nu incepe acum
pentru ca drumul asta nu duce nicaieri
mi-e strain si s-a oprit inainte sa il incep
si nu-i loc de inceput dar e loc de iertare

prezent in trecut

ne-am iubit atat de mult pana ne-am despartit
si-atat
si apoi pana orele s-au transformat
in ani si ani de asteptare zadarnica
si apoi pana iubirea a disparut pe deplin.

vorbim despre iubire ca si cum ni s-ar cuveni
vorbesc despre iubire ca si cum as iubi
pe cine nu trebuie
si mi-as dori sa ma opresc.
vorbesc despre iubire ca si cum tu ai intelege.

ma lovesc de lucruri, de ploi, de zile, de oameni
si imi amintesc de noi,
orice ar insemna asta, vorbesc despre iubire
ca si cum as iubi pe cine nu trebuie
de patru ore si cateva secunde.


bucura-te, gand prezent
bucura-te, gand de neuitat
si razi de iubire mea intoarsa dintr-un trecut
bucura-te, gand etern
bucura-te, gand al nimanui
si-apoi intoarce-te in trecut.

învaţă-mă

învaţă-mă
înainte să învăţ cum se moare
cum să mă rup de lume, de oameni
şi de mine în timpurile grele
când nu mi-aş face altceva decât un rău
omenesc şi o vărsare de gânduri negre.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe pământul
cum să mă rup de lume, de tine
şi de mine în zilele când încă te iubesc
când nu mi-aş face altceva decât zile bune
ca să le prelungesc pe cele rele.

învaţă-mă
înainte să mă înveţe cerul
cum să mă rup de tot ce mă înconjoară
să fiu un rob liber într-o libertate oarecare
să fiu stăpâna sufletului meu abandonat
de tine, de lume şi de oameni.


învaţă-mă cum să mă rup de tine...