răspunsul?

gropi adânci se sapă în noi
plantându-se flori-de-nu-mă-uita
şi speranţe cu chip de oameni;

trăim ca să nu murim
şi murim ca să ne salvăm pe noi de noi?

suntem ai nimănui
ai noştri
sau ai lui Dumnezeu?

plângem pentru noi
pentru alţii
sau pentru noi toţi?

avem totul
dar plângem pentru nimic;
avem iubire şi lumină
dar plângem pe întuneric pentru singurătate;
ne rugâm unii de alţii
în loc să ne rugăm la Dumnezeu;

şi totuşi avem totul
dar plângem pentru nimic;

avem iubire şi lumină
ne plângem singurătatea ca să ne putem bucura de iubire
ne rugăm prin alţii la Dumnezeu
şi avem totul

tristeţea (din) - glasul mamei -

lumea e plină de oameni trişti;
pe unii îi macină dorul, pe alţii nepăsarea,
iar pe restul îi macină ceilalţi.

suferinţa tuturor m-ajunge din urmă
atunci când, bucuroasă şi hotărâtă să înfrunt frica,
mă opresc pentru că îmi amintesc de mama
şi simt cum m-apasă ceva pe umeri
şi-mi rugineşte obrazul, iar în ochi se sting focuri
cu apă rece dintr-un izvor secat.

aş reteza momentul din rădăcini
şi dorul - jar mocnit, ţinut pe palme -
şi-aş alerga ca un om pierdut şi nemaivăzut
către două braţe ce-mi împleteau coroniţe
din flori uscate de-nu-mă-uita.

la umbra dorului, şi-acum,
închin lacrimi şi cresc flori-de-nu-mă uita
pentru ea
tocmai din teama de a nu o uita.

tristeţea suna a glasul mamei
iar vorbele ei sunau a iubire.

de dor de tine.

mamei

în toată inima mi s-a cuibărit dorul
de mama

un dor veşnic şi pustiu
care îmi inundă ochii din când în când
în zilele triste, îmbibate în ploaie

îmi transform braţele în aripi
şi zbor spre necunoscut să-i întâlnesc sufletul
şi să mă cuibăresc lângă el
precum dorul veşnic şi pustiu
în sufletul meu

mamă,
scriu de dor cu dor

într-o viaţă de apoi
glasul tău nu îmi va fi străin
mâinile tale nu vor mai fi absente
iubirea ta nu va mai fi rece
iar noi nu ne vom mai fi departe

mamă,
promit de dor cu dor

nu, noi, ne-am

am iubit
am iertat
am crezut
şi, uite-mă, bolnavă pe un câmp de luptă

dăm tone de apă vieţii
pentru a nu ne ofili
şi ne trăim trecutul în prezent
pentru a nu ne pierde de noi.

am iubit
am greşit
şi n-AM uitat de mine nicicând.

fără uşi, făra icoane, fără geamuri
pierduţi de lume, împreună
am iubit
am iertat
(N-)am crezut
şi (NE-)am pierdut mai mult ca oricând

n-am existat niciodată noi
ci ne-am păstrat doar rugăciunile
care mereu mă despart de mine cea rea

nu am fost niciodată noi doi
nu am învăţat nimic de la tine
nu te-am iubit niciodată
nu ne-am iubit niciodată
nu am iertat niciodată
nu am crezut niciodată
şi ne-am pierdut mai mult ca oricând

am păstrat crezul trecutului
pentru ca mi-ai promis că mă va aduce înapoi la noi
şi îl rostesc ori de câte ori vreau
să uit de tine ca să îmi amintesc că exist

semn rău

-semn rău-

purtăm doar negru şi alb
şi ne salutam de pe maluri diferite ale vieţii
obsesiile ne îmbătrânesc înainte de vreme
şi gândurile ne aruncă într-un val de zile
în care moartea bate cu puterea trecutului.

noi mergem mai departe
printre oameni necunoscuţi, simpli trecători,
simpli muritori, aşteptând învierea sufletului.

noi mergem mai departe ca un gând rău
şi ne oprim cu zilele în spate
în mijlocul unei şosele, în traficul infernal,
aşteptând să înceapă sau să se termine
jocul de-a viaţa.

e atâta înghesuială-n viaţă;
pereţi-martori
umbre fără pereche
ochi negri şi trişti
mâini singure şi reci
semne rele culese de peste tot
şi gânduri niciodată prea bune.

e atâta înghesuială-n viaţă
şi-atâta haos
iar noi căutăm porţi de scăpare
şi drumuri care duc spre nicăieri
şi ascundem răul în lacrimi

-semn rău
semn de sfârşit-

târziu

au înnebunit pădurile de dor,
au îngălbenit frunzele de nostalgia
ochilor,
iar vântul plânge lângă noi.

m-aş întoarce într-un trecut cu soare
şi cu noi,
apoi m-aş înălţa spre cer cu aripi din gânduri
şi, atunci, ar dispărea fiecare urmă de ură şi uitare.

m-aş întoarce pe urmele timpului catre noi,
aş pune mâna pe cuvinte şi ţi-aş scrie un poem
cu rădăcina în suflet şi urme de iertare.

nu m-aş întoarce niciodată aici
fără tine
şi, astfel, aş vindeca pădurile
şi frunzele bolnave de noi şi de dor
într-un timp mai scurt decât cel în care mi-ai fost
şi ţi-am fost.

încă te aştept

eu încă te aştept
chiar şi prin zgomotul infernal al oraşului adormit
chiar şi printre zecile de secunde ale semaforului
chiar şi prin picăturile de ploaie ce ne scufundă în melancolie

eu încă te aştept
chiar şi printre zecile de foi aruncate într-un colţ
de cameră părăsită
printre care respiri cu greu
arucând cuvintele ca pentru un poem nereuşit

eu încă aştept
să te spijni de inima mea
eu să urlu ca un copil uitat de lume
abandonat în mijlocul unei vieţi necunoscute
speriat de tăcere şi îngrozit de zgomotul inimii
sale

eu încă aştept
să râdem amândoi de întunericul ce ne soarbe
tristeţea trecătoare
şi răbdarea de a ne iubi


dintr-o clipă în alta
aştept pe cineva să bată la uşă
fără a smulge sensuri şi bucurii