repaus

până la urmă
din noi rămâne nimicul

după ce te izbeşte,
te aruncă, te cheamă, te lasă şi te ia,
viaţa dispare dar rămâne sufletul
care ne bântuie, ne mântuie
şi îşi părăseşte cuibul

ai nimănui
aşteptăm un mâine ce nu va mai veni
tânjim după un ieri care-a dispărut
şi ne pierdem în furtuna care nu se mai opreşte din plâns

în noi vuieşte o linişte tristă
care ne duce agale către sfârşit

păşim orbi
unii pe lângă alţii,
unii peste alţii,
nu ne oprim,
ne nu ascultam,
nu ne iubim,
ne ne iertăm

suntem orbi, rareori oameni,
şi din noi se prelinge binele,
iubirea şi iertarea

ne amestecăm cu o tristeţe contagioasă
şi ne înecăm la malul vieţii
- un loc unde disperarea urlă şi ne cheamă -

până la urmă
din noi rămâne nimicul

cursa aceasta va începe cu ţipătul cerului

ţie, suflete

timpul nu mai muşca din mine cu-atâta cruzime
minutele erau mai lungi
stelele păreau mai multe
iar luna cu a sa lumină roşiatică îţi lumina ochii

un dor mare mă cuprinde
şi ramân nemişcată în braţele tale pentru un timp
ancorat între cer şi pământ

era bine
căci mă păzeai de întunericul nopţii
şi liniştea pământului se revărsa asupra noastră

simţeam cum încheietura mâinii tale
îmi mângâie faţa
şi îmi şterge lacrimile împânzite
simţeam cum timpul trece pe lângă noi
şi ne priveşte cu ochi părinteşti
simţeam cum totul s-a oprit în jur

-păsările nu mai cântă
vântul nu mai bate
luna nu mai luminează
stelele s-au ascuns-

simţeam cum te-ai strecurat
cum te-ai ridicat
şi cum ai plecat
şi-ai lăsat un gol în mijlocul pădurii
şi în sufletul meu,
mamă.

pustiu

am deschis ochii în mijlocul deşertului
şi doar pustiul era acolo
nu mai era nici mama nici tata sufletu-mi dispăruse
şi mă simţeam ca ultimul om şi cel mai pustiit.

purtam o camaşă albă şi un gând rău
îmi plimbam picioarele prin nisipul aspru
şi căutam oameni
oameni buni oameni rai oameni-suflet
oameni-gand oameni-inimă
oameni în stânga şi în dreapta
oameni în sus şi în jos
oameni nicăieri nicicând.

eram din ce în ce mai puţin eu
şi auzeam ţipete şi strigăte îndreptate către cer
rugăciuni şi blesteme
însă nu era nimeni şi doar pustiul vorbea.

pământul ne mânca pe toţi uşor uşor
şi din ce în ce mai mult
până la ultimul suflu sau gand sau om sau câine.

din pâmânt am venit
si în pământ ne întoarcem
acum sau mai târziu
mai buni sau mai răi
singuri sau însoţiţi.

mergeam neîncetat
şi căutam oameni
când de fapt
căutam un singur om.

pe mine.

post festum

când mă supăr pe neputinţa mea
te las să dai târcoale dintr-o parte în alta a sufletului
meu
să mă cauţi şi să nu mă găseşti
să pleci şi să te întorci
apoi să pleci şi să nu te mai întorci niciodată.


- e ca şi cum te-aş pierde într-un colţ de pustiu
în care doar eu să ştiu cum se ajunge
la momentul potrivit -


când mă supăr pe neputinţa mea
renunţ
şi îmi dau voie să îmi fie dor de tine.

şi de dor mă transform
într-un copac singur şi părăsit
fără frunze
în mijlocul toamnei

cănd mă supăr pe neputinţa mea
ţi-e absenţa din ce în ce mai uşoară
o mie de tăceri despre care nu ţi-am cântat
şi o mie de cuvinte despre care nu ţi-am şoptit
îmi bântuie prin camera goală
şi te caută
iar eu mă zbat încercând să le opresc
căci
nu am nevoie de tine.


- dictează-mi
şi învăţă-mă cum să îmi fiu bine
acum
la momentul potrivit -

s de la singurătate

mi-e frică de singurătate ca de trecut

simţeam că se apropie un sfârşit
şi nimic altceva nu durea mai tare.

se prabuşeau zilele
în timp ce fugeam după oameni
după iubire şi iertare.

mi-e frică de singurătate ca de o dimineaţă
fără lumină
şi fără rugăciuni către Dumnezeu.


uite Doamne
cum toţi ne temem de singurătate
şi tot mai singuri suntem
şi tot mai trişti
şi tot mai singuri.

mi-e o frică eternă
care mă frânge de la suflet în jos.

suflete, de ce taci?
ne-am prăbuşit toţi
de la un suflet la altul
şi înapoi.

Gând IV

"nu e nicio punte între ieri şi azi"

absenţa ta
încă se plimbă prin camera goală
şi îmi poartă sufletul dintr-un colţ în altul.

starea asta e mai puternică decât viaţa
iar dorul e mai puternic decât moartea.

mă întreb când ar fi trebuit să ne terminăm
şi e păcat că nu ne putem uita
sau să trecem ca o amintire
sau ca o ploaie
sau ca doi oameni necunoscuţi ai nimănui.

să fim un val

să ne risipim la mal 

şi sa ne întâlnim în largul mării

şi să nu ne cunoaştem

dar să ne iubim

şi apoi să ne uităm.

să fim încă o dată

şi să ne uităm încă de-atâtea ori.

nu e nicio punte între mine şi tine.

mi te-aş asuma încă o dată 

şi încă de-atâtea ori.

nu mă întreba nimic
te rog
doar citeşte-mă

uite cum se transformă gândurile în cuvinte
şi mor.

nu mă întreba nimic
te rog
doar lasă-mă să te scriu încă o dată
şi încă de-atâtea ori.

uite cum ne uităm

şi apoi ne-alegem din nou
ne întoarcem la noi
din nou şi din nou.

Gând III

în visul meu,
am reuşit să îmblânzesc răutatea,
am reuşit să iubesc oameni,
am reuşit să iert păcate,
că un Dumnezeu. 

am prins între coaste inima şi o ţin acolo blocată, 
la fel cum mă ţii tu blocată într-un timp al uitării. 

arde-n vis răutatea,
iar tu-mi plângi în pumni, 
exact cum am sperat. 
te zvârcoleşti 
şi tipi,
fugi,
cazi, 
dar nu te ridici,
exact cum am sperat.

a venit vremea să mergi prin întunericul pierdut,
să cauţi binele şi iubirea care ţi-au fost dăruite. 

blocat,
niciodată la fel,
sângerând 
te ridici 
şi vrei să te întorci 
crezând că trecutul e încă acolo. 

a venit vremea să treci prin iad că să ajungi în răi,
a venit vremea să mergi prin întuneric că să ajungi la lumina, 
a venit vemea să gusti din rău că să ajungi la bine,
exact cum sperat.