Întâmplare

cred că e o întâmplare.
se face că mi-am scăpat,
într-o zi îmbrăcată-n soare,
sufletul, pe asfaltul
ud, îmbibat în picuri de apă
şi lacrimi,
iar acum nu-l mai găsesc.
serile sunt tot mai reci,
somnul fuge de-un trup gol,
fără de suflet,
lacrimile cad în gol
şi parcă-s tot mai vechi şi mai prăfuite,
iar eu parcă sunt pierdută şi de mine.
caut un suflet şi-un om.
fug în stânga şi în dreapta,
întreb oameni,
unii îmi zâmbesc, alţii îşi şterg lacrimile
de sub ochii înnouraţi,
iar ceilalţi.. sunt pustiiţi
şi spun ca-s ai nimănui.
cred că e o întâmplare
sau sufletul meu a fost înconjurat şi presat
de nişte gânduri otrăvitoare,
iar acum fuge şi se-ascunde de mine.
caut un om şi-un suflet
sau poate că aţi văzut voi un om c-un suflet

Stare II

acum
când toamna-şi poartă
vântul cenuşiu
iar frunzele sale ruginii mă taie bucăţică cu bucăţică
aş vrea să-ţi scriu
un ţipăt
să vezi cum urlă totul prin mine
sau să ţi-l desenez
cu strălucirea stelelor.
întrebări şi temeri
răspunsuri palide şi pline de păcat
un Dumnezeu ce ne ridică şi ne coboară
şi tu cel mă urci apoi mă izbeşti
cu tâmplele de pământul crud şi bătrân
fără niciun drept
asupra sufletului meu
ce zace-ntr-un corp nedemn
şi încununat în răceala tristeţii
moarte şi veşnice
ce mă face sa tremur
ca un copil
cu ochii roşiatici şi plini de fum
pierdut pe un drum uitat de lume
de bucurie şi de joşnice păreri
pierdut de părinţi
şi risipit de timpul necurat.
priveşte-mă cum trăiesc cu inima ta
cu respir aerul tău
şi cum cu toate mâinile lumii adun pământ peste
chipul fumuriu
ce tace peste toate morţile necunoscuţilor.

n-am încercat iubirea
ce se risipeşte
ca vântul
ca fumul
ca fiecare om în parte
oare merită să mor?

Amurg

a înflorit întunericul pe chipul tău,
în flori roşii, de august trist.
din ochii tăi răsar spini,
iar sufletul tău îmi pare-atât de rece
şi îndepărtat, ca o noapte de decembrie.
alergai spre un orizont pierdut;
doar tu
şi câteva lacrimi ce-ţi spălau durerea.
cu măinile murdare de păcat
îţi ştergeai chipul îmbibat în lacrimi roşii,
îngheţate de timp.
din mine ninge, e viscol,
iar ţie ţi-e frig şi frică ca vom apune.
să nu-ţi fie frică. niciun foc nu s-a stins,
niciun cuvânt nu a rămas rătacit în necuvinte,
niciun suflet nu a rămas senin şi curat.
a început durerea să doară
şi în faţă mi se arată un drum lung şi pustiu.
doar eu
şi câteva păsări ce mi te caută îndelung.
era un fel de rău, zidit de noapte şi de lună,
un fel de iad ce clădea dureri şi suferinţă,
un drum încununat cu spinii ochilor tăi goi.
iar tu îmi pareai atât de îndepărtat şi absent.
nici nu mai ştiu cine eşti,
dar mi-e frig şi frică şi ştiu că vom apune
înainte de a răsări.

Poem

maini reci, suflet ravasit de dor, trup ars de dureri,
părăsit într-un sicriu, în liniştea pustiului.
am fugit de lume, de alţi ochi,
am uitat ca am un trup, pe care-l chinui cu dureri,
am uitat  că am păcate ca pedeapsă.
am fugit de oameni, nu-i mai am, nu-i mai găsesc,
căci m-am pierdut pe mine, de ei.
nu mai e loc de tine, de păcate, de dureri,
de fumul roşiaţic ce-ţi încununa ochii.
nu mai e loc nici de florile uitate-n casele
părăsite de iubire şi oameni prieteni cu răul.
acum îmi spălam sufletul într-o mare de iertare
şi speram să nu mă întorc niciodată.
aici soarele nu răsare, vântul nu bate,
picăturile de ploaie nu ard,
timpul nu trece, iar durerile nu dor.
am aşteptat îndeajuns clipa aceasta, a liniştii eterne,
a morţii.
aici se poate muri cu valurile în spate,
nu cu pietrele la gât, blesteme şi pământ peste un chip
spălat cu lacrimi, vechi de-o viaţă.
eram doar eu şi sufletul,
iar în depărtări, puternic, se auzea o toacă,
parcă bătută de timpul ce se apropia din ce în ce mai repede.
te aştept.

Lumină în abis

Plânsete însângerate zac într-o casă pustie,
iar noaptea-ţi bate-n uşa sufletului dărâmat,
de parc-ar vrea să intre, să zacă acolo
şi să-ţi culeagă şi ultimul strop de lumină.
Mă-ntreb, oare nu ştie că sufletul e întunecat,
asemenea ei,
fărămiţat şi împrăştiat, asemenea stelelor?
Chin, durere şi lacrimi plânse, pierdute-n negură,
vorbe nespuse, inimi dezbrăcate,
înconjurate de păcate, mâini reci şi neatinse,
toate într-un om pierdut, îndurerat, îndoliat.
A venit noaptea..
Nimeni nu mi-a fost mai aproape
niciodată, nicicând..
Îţi voi spune taina luminii şi te voi lăsa să pleci.
Te vei întoarce.
Când voi deschide ochii tăi,
râuri de lumină mă vor îneca, vor lumina noaptea
şi ne vor întregi sufletele.
Acum e târziu. Munţi şi ziduri de oameni ne despart,
chiar şi atunci când ne strigăm în tăcere.
Te voi lăsa să pleci şi te voi aştepta
până când amândoi vom fi un suflet de lumină,
într-o casa pustie.

Elegie

Un fel de moarte ne ţinea de mână,
iar în ochii tăi vedeam doar foc
şi cenuşă. Erau amintirile noastre,
timpul pe care nu-l cunoşteam,
suflete pierdute, care ardeau în flăcările tristeţii.
Pielea noastră durea la atingerea ploii,
din carnea ta parcă muşca dorul,
lăsându-ţi răni adânci şi deschise,
în care mă regăseam mereu şi plângeam,
le închinam mereu durere şi bucuriile mele.
Aveam amândoi un gust amar de greşeli,
de neiertări şi regrete, de iubiri pierdute şi neiubite,
după care încă alergăm neconteniţi
prin picuri de ploaie ce ne cad uşor pe şira spinării
şi ne scaldă în durere.
Aşa de negru o fi totul?
Fără strop de soare sau lumină?
Alergi şi te zbaţi printre picăturile de ploaie rămase,
unde vrei să ajungi?
Opreşte-te şi culege-ţi lumina din ochii mei,
adună-mi lacrimile şi amintirile apuse,
desparte-te de moartea ce-ţi este veşnică,
şi lasă-ţi sufletul să respire şi iubească durerea,
căci cerul te va înghiţi curând,
căutător prin suflete măcinate de timpul pierdut.

frică de frig

nu-i nevoie sa spun că mi-e frică
şi mi-e frig, uneori,
că ne plimbăm frica asta nebună peste tot,
prin parcuri, pe străzi pustii, prin locuri ce ne inundă creierul
cu amintiri trecute, pierdute şi acum regăsite,
fir-ar ele,
de parcă n-am putea trăi şi fără ele,
să respirăm aerul făra pic de amitire.
am fugit şi ne-am întors în locurile astea prăfuite
de timp şi de frica noastră nebună de tot ce ne înconjoară.
nu voi spune că mi-am întors inima pe partea cealaltă
şi că acum e împotriva ta, om al numănui.
vezi tu, tocmai de asta mi-e frică.
ea, inima, te-ar putea ataca oricând, oricum, fără ştirea mea.
aştept aici, chiar dacă e frig. frica ni se transformă în frig,
frică de iubire, de fericire, frica de tine, de noi,
de oameni ce-şi ies din minţi, noaptea, pe bănci sau pe străzi.
frica de noi, am mai spus?
teama noastră e vântul ăla de toamnă
pe care-l regăseşti chiar şi vara cotrobăind prin sufletul tău,
ţi-am mai spus asta, îţi aminteşti?
dar nu-i voie să ne spunem când ne e frig
sau frică.
şi oricum cuvintele astea au luat-o razna pe aici, vezi?

le-o fi frig sau frică?
ştiu deja,
frică de frig.

vezi tu, e chiar bine aşa, în încâlceala asta de cuvinte de dimineaţă