Hai, vino.

Fă ceva. Taie-mi din durerea asta.
Dar nu mi-o lua toată. Nu.
Lasă-mi şi mie.
Pentru că doar aşa voi putea vedea
totul într-un alt mod. Tu nu poţi.
Taie din mine puţin câte puţin
până ajungi la inimă. Ia-o, fă ce vrei
cu ea, căci ţi-am spus de multe ori
cum e, cât de tristă e, că nu mă ajută
deloc, ca parcă e degeaba aici în mine,
că totul e putred şi lipsit de viaţă.
Nu contează ce vei face cu ea,
unde o vei arunca, peste care mări,
oceane sau poate că o vei păstra
în cutiuţa plină cu amintiri învechite
şi prăfuite.
Încă ceva. Să nu scoţi nimic din ea,
oricât de urâtă ar fi.
Am zidit-o cu oameni şi cu amintiri,
are multe camere, unele mai urâte
decâte altele, fără uşi, fără fereste.
Din tavan cad bucăţi, să nu te răneşti.
Au fost alte sufletele acolo şi au distrus totul.
Asta e dureros, ştiu. Acum mă înţelegi?
Să-ţi teşi o haină groasă din amintiri,
speranţe şi vise, e frig acolo.
Iar sângele meu fierbe. Te vei descurca.
Acum te aştept. Vino şi fă ce ţi-am spus.
Să urci cu grijă, o să ajungi repede,
nu mai sunt multe scări până la inimă.
Multe s-au prăbuşit.
Intră şi distruge şi tu ceva. Fii ca restul,
să nu ţii cont de nimic, oricum totul
se va sfârşi.
Să nu rămână nimic.
Hai, vino. Te aştept.

Mamă, femeie sfântă

bună dimineaţa, mamă!

m-am trezit cu tine-n gânduri, cum fac de obicei

şi mă întreb adesea, mamă,

cărui înger sufletul mi-l laşi în nopţi pustii

şi dimineţi cu rouă rece ca gheaţa?

de ce nu-mi eşti tu înger? de ce nu-mi îngrijeşti tu sufletul?

eşti acolo, mamă, eu sunt aici,
şi din depărtări miroase a dor şi a amintiri,

a credinţă şi-a iubire, a veşnicie şi-a sfârşit.

îmi eşti la kilometri distanţă de inima şi de gândul meu şi te-ntreb

de ce nu-mi eşti aici să-ţi cobori căldura peste sufletul meu?

de ce nu eşti aici să mă fereşti de fiecare rău ce-mi apare în cale?

de ce nu eşti aici să-mi spui că oricât de departe ţi-aş fi,
eu în suflet îţi sunt?

stai, nu plânge, mamă, te rog!

te voi avea mereu în suflet, te voi ocroti, te voi păzi de relele lumii.

îi şoptesc sufletului meu că,
în ochii tai parcă zac toate durerile mele şi ştii că-s tristă,

iar sufletul tău fuge, călcând pe spinii urii,

trece peste toate relele ce mă înconjoară

doar pentru a ajunge la al meu să mi-l îmbrăţişeze şi să-i aline toate durerile lumii.

mâna ta parcă-mi mângâie părul

şi e aşa de bine, mamă,

parca Dumnezeu şi-a coborât a Lui mână

pe capul meu,
ochii tăi, deşi trisţi, îi îmbracă pe ai mei în căldura iubirii,
iar chipul tau, mamă, îmi luminează sufletul trist şi întunecat
în nopţi încolţite de lacrimi.

e dimineaţa, mămă, e soare

e soare, căci tu îmi eşti alături cu sufletul

şi-aşa-mi vei fi mereu, femeie sfântă a lumii mele,
aşa cum te-am numit mereu.

doar tu şi nicicând, niciunui necunoscut

nu-mi voi încredinţa lumea, doar ţie, doar tu.

Suferi? Plecăm? Vine sau nu?

Suferi, nu-i aşa?
Şi te doare tare, nu?
Dacă aş şti factorul
l-aş extermina dintr-o privire.
Şi eu sufăr,
Şi mă doare
mi-am dat seama
că doar câteva persoane
merită iubire..
le pot număra pe degete.
Nu, nu vreau să le menţionez,
Le am în suflet, şi ele ştiu.
Gaura asta neagră
Niciodată nu se va umple
atâta timp cât
dragostea nu e.
Vreau să ştiu un lucru
Suferinţa ta cum e?
Mi-o poţi descrie?
Eu sunt sătulă de
atâta durere ce mă macină
vreau să văd dacă
putem lega suferinţele noastre
pe un fir de aţă
negru.
Spune-mi..

Îţi spun că mi-s pierdută-n suferinţă
şi da, doare.
Doare şi totul mă macină înăuntru,
os cu os, gând cu gând.
Culeg din zori şi până-n seară
suferinţă şi durere.
Pumnii mă dor şi o să renunţ.
Poate azi, poate mâine, o să mă
dobor singură.
Mi-s ochii de pământ trist
şi gândul negru, ca tăciunea,
ca sufletul.
Pe tâmple cărbuni mă ard,
lacrimile picături de sânge-mi sunt,
calc pe pământ, calc pe suferinţă.
Oamenii?
Pietre ce te rănesc şi parcă
sapă-n tine şi-ţi îneacă sufletul,
uneori soare, alteori furtuna
ce te pune la pământ.
Suferinţa noastră?
Suferinţa noastră-i mută,
e-o lungă agonie în care noi domnim,
şi sperăm şi ne dorim iubire.
Zadarnică dorinţă
când totul se dărâmă-n suflete.
Să se dărâme.
La căpat de drum vom trage linie,
vom aduna totul şi paşii ni se vor indrepta
spre sfârşit.
Nimeni nu va avea puterea de a se
împotrivi durerii, chinului şi a
suferinţei.
Nici eu, nici tu.
Timpul va trece peste noi,
noi nu vom mai putea uita,
merge, zâmbi, iubi,
căci suferinţa ne va ţine pe loc..
Drumu-i scurt,
sensu-i strigăt, deznădejde şi uitare.
Pereţi scrijeliţi, tavan.
Tavan plin cu vise ce nu s-au împlinit.
Doar ochiul stâng îmi mai plânge
cel drept a secat,
degetele mă dor de la răceala inimii.
Buzele mi-s uscate de dor,
mâinile nu mă mai ascultă.
Concluzie, mai aşteptăm
sau plecăm?
Vine sau nu?
Gândurile dor,
tristeţea-mi bate în peretii inimii
din nou.
Totul se zbate, iar mie mi-e frică.
Frică de mine, de oameni ce mi-ar
putea zgâria ce-a mai rămas din mine,
frică de întuneric şi pustiu,
de alte vieţi, de lume, de tot ce e vechi
şi a nimănui.
Au căzut peste trupul meu gânduri
şi m-au încolţit.
Plecăm? Vine sau nu?

totul şi nimic

mi se topeşte dorul pe umeri
şi oriunde merg, las picuri.
câtă poezie, cât dor, câtă durere.
toate s-au răstignit pe pereţii
unei camere cu nişte coridoare lungi.
viaţă.
picuri de sânge ce-mi duc tremurul
prin vene, gânduri ce-mi contopesc liniştea,
orizonturi ieşite din tipare, iubire uitată,
nebunie curată, totul din ceară, totul se topeşte.
toate-s lângă mine, toate-s prin suflet.
mor zi de zi câte puţin, mă topesc, din tot
va rămâne nimicul etern al lumii, al vieţii,
al durerii.
m-apasă pe tâmple viaţa şi din ce în ce mai tare,
totul se zbate şi mi-e frică de tot.
umbre se plimbă la nesfârşit prin mine,
gânduri necunoscute mă inundă,
vise neîmplinite mă caută,
feţe necunoscute şi triste mă calcă.
viaţa.
developându-se totul ca-ntr-un film,
totul cade pe umerii mei,
mă doboară.
foşnetul timpului îmi bântuie chipul,
straşnic şi amar sentiment.
e frică.
inima, sufletul, lumina, întunericul,
gândurile, speranţele, viaţa, noi orizonturi,
totul.. şi nimicul etern.
suntem ai noştri şi ai nimănui,
ca nişte plămâni ne respirăm,
ne intoxicăm cu amar, vise, gânduri,
cuvinte, poezie şi speranţă.
umplem cuvinte goale şi vieţi iluzorii.
ne plângem iarna-n palme,
bumbi de geaţă lacrimile ne sunt,
în piept ne purtăm nefericirile
şi călcăm cu înverşunare pe noi
până când din noi, din tot, va rămâne
nimicul etern ce ne va purta prin nefericirea veşnică.

răsare-o lumină, e frica, e viaţa, totul şi nimic.

Trup stingher

Rătăcind printre fulgi, cu paşi mici, lenţi,
călcând ca pe aer,
un fir de viaţă, trup îmbrăcat în negru,
îşi plimba tristeţea în zori.
Ochii ca de pământ, durere i se citea pe chip,
din ceaţă, coboară-ncet pe-o aţă, lumina
ce-i îmbrăcă chipul îndurerat, tremurând, ca de gheaţă.
Trăgând după ea tristeţi ce-i înconjoară inima
în plumb şi gânduri îngheţate-n iarnă,
tânjeşte şi speră, luptă şi iartă.
Din fericirea durerii ea şopteşte timpului să
treacă şi luminii toată, să se reverse-n fiecare noapte.
Atât de departe ajungând sufletul ei, încât ea rămâne
şi uită de lume, zâmbeşte şi spre un alt orizont priveşte.
Ridică-n pace ochii ei spre cer, spre infinit
şi speră la iubirea ce nu este, dar va veni.
Văzu fericirea în chip senin, zăreşte amintiri şi întrebări mii.
De ce singurătatea loveşte doar în suflete deja pustii?

De ce singurătatea loveste la ore târzii?
De ce singurătatea se udă doar cu lacrimi?
Întrebări multe, paşii îi calcă urma,
întunericul se lasă din nou peste ea, în ea,
sufletul ei cade-n genunchi şi totul parea precum rugăciunea.
Ninge cu iertare
Ninge cu suspine
Ninge cu lacrimi
Ninge cu singurătate,
cu durere şi păcate.
Ninge pe-un fir de viaţă
Ninge fără de speranţă
Ningea peste ea, ningea peste sfârşitu-i.

Rugă

Purtătorule de iubire, iarna e aici, e aici,
e aproape şi se scurge pe sufletul meu şi mi-l îngheaţă,
mi-l îneacă într-o iarnă fără anotimp, fără timp şi fără noi.
Atât de singură-s în mine, şi mă rog, şi sper
ca dintr-o lume de iubire, să primesc măcar un strop.
Tristeţea lumii e toată-n mine, e aici îmi înconjoară sufletul,
iar durerea mea, în cuvinte mi-o ascund, şi mă rog, şi sper.
Şi simt c-o lume mă înghite şi merg spre negură,
spre van, şi simt cum braţele mă dor şi prin palme
tăceri necunoscute cad, iar astăzi, Doamne,
mi-s mâinile străine de alte gânduri ce mă dor.
Nu pot să scriu, nu ştiu cum să mă îmbrac în linişte,
când ca-ntr-un mormânt, în lumea mea mă-nchid
şi mă scufund în gol, în mări de tristeţi şi dor.
Gândurile mi-s negre şi le culeg rând pe rând,
din suflet curg râuri de lacrimi şi plâng.
Clădind acum altare de singurătate, căci mai târziu
va fi prea târziu, aştept veşnica lumină în sufletul pustiu.
Noaptea-i atât de frumoasă şi luna la fel şi-mi amintesc
de locuri prin care am trecut şi-am adunat amintiri
si gânduri ce acum mă adâncesc  şi-mi rod
tot prin mine, furtună de dor şi durere.
Astăzi cad, Doamne, şi mă rog, şi sper, şi mi-s mâinile
reci şi îngheţate în lumi alungate, pierdute şi tăcute.
Simt totul cu durere şi pe toate le primesc,
tristeţea mea o ştiu şi-o ocrotesc,
dar, Doamne, viaţa mi-e răscoală şi aproape că furtuna asta
înfometată, îmi curăţă din mine, tot ce iubesc.
Astăzi simt totul cu durere şi, Doamne, din gândurile mele
aripi îmi fac şi zbor spre cer.

Poate liniştea..

Poate tăcerea ne va spune cu ale sale taine
ce s-a ales din noi doi.
Azi nu mai ştiu,
nu mai ştiu ce gust are lumea fără paşi în doi,
cum îmi va mai atinge soarele sufletul,
câte gânduri pustii şi negre vor trece iar şi iar
prin mine..
Poate liniştea ne va scălda în alb şi în speranţă,
căci eu te iubeam când tu striveai c-o privirea
încetul cu încetul,
ce s-a clădit în chinuri, în sufletul meu.
Am spus.

Am spus acum mult timp,
ţie ţi-am spus sau poate mie,
mă voi opri să-ţi mai închin şir de cuvinte,
gânduri neînţelese, tristeţi efemere şi
iubire în tot.

E timpul unui moment mut, e timpul pentru linişte.
O să-mi scald sufletul în linişte şi mă voi opri
să mă gândesc că esti infinit în sufletul meu
şi mereu prezent în orizonturile mele.
Au fost vise, mii de vise care mi-au înfipt singurătate
în suflet,
mii de lacrimi care au curs din pământul ochilor mei,
au fost zile şi nopţi negre,
momente cu noi, cu râsete demonice şi uitare de toate,
a fost iubire, a fost fericire.. şi doar atât.
A fost viaţă peste tot, în tot.

Mi s-a înfipt în suflet dorinţa de a merge pentru tine,
de a fugi spre infinitul sufletului meu,
de a te întâlni din nou, căci doar acolo te găsesc.
Dar de ce?
Nu astăzi. Nu. Astăzi mă chinuie prea mult,
mâine la fel.
Mâine.. o altă zi ce-mi va înceţoşa privirea,
drumul lung şi-mi va omorî orice speranţă.

Ce rost mai are?
Ce rost mai are când totul e aici, acum,
totul trece şi din nou, şi din nou,
totul reapare, aduce suferinţă şi tristeţe
sufletului..
Am spus. Am spus cu dureri pe umeri,
speranţe şi dezamăgiri,
am spus, mă voi opri să-ţi mai închin
gândurile şi iubirea.