semn rău

-semn rău-

purtăm doar negru şi alb
şi ne salutam de pe maluri diferite ale vieţii
obsesiile ne îmbătrânesc înainte de vreme
şi gândurile ne aruncă într-un val de zile
în care moartea bate cu puterea trecutului.

noi mergem mai departe
printre oameni necunoscuţi, simpli trecători,
simpli muritori, aşteptând învierea sufletului.

noi mergem mai departe ca un gând rău
şi ne oprim cu zilele în spate
în mijlocul unei şosele, în traficul infernal,
aşteptând să înceapă sau să se termine
jocul de-a viaţa.

e atâta înghesuială-n viaţă;
pereţi-martori
umbre fără pereche
ochi negri şi trişti
mâini singure şi reci
semne rele culese de peste tot
şi gânduri niciodată prea bune.

e atâta înghesuială-n viaţă
şi-atâta haos
iar noi căutăm porţi de scăpare
şi drumuri care duc spre nicăieri
şi ascundem răul în lacrimi

-semn rău
semn de sfârşit-

târziu

au înnebunit pădurile de dor,
au îngălbenit frunzele de nostalgia
ochilor,
iar vântul plânge lângă noi.

m-aş întoarce într-un trecut cu soare
şi cu noi,
apoi m-aş înălţa spre cer cu aripi din gânduri
şi, atunci, ar dispărea fiecare urmă de ură şi uitare.

m-aş întoarce pe urmele timpului catre noi,
aş pune mâna pe cuvinte şi ţi-aş scrie un poem
cu rădăcina în suflet şi urme de iertare.

nu m-aş întoarce niciodată aici
fără tine
şi, astfel, aş vindeca pădurile
şi frunzele bolnave de noi şi de dor
într-un timp mai scurt decât cel în care mi-ai fost
şi ţi-am fost.

încă te aştept

eu încă te aştept
chiar şi prin zgomotul infernal al oraşului adormit
chiar şi printre zecile de secunde ale semaforului
chiar şi prin picăturile de ploaie ce ne scufundă în melancolie

eu încă te aştept
chiar şi printre zecile de foi aruncate într-un colţ
de cameră părăsită
printre care respiri cu greu
arucând cuvintele ca pentru un poem nereuşit

eu încă aştept
să te spijni de inima mea
eu să urlu ca un copil uitat de lume
abandonat în mijlocul unei vieţi necunoscute
speriat de tăcere şi îngrozit de zgomotul inimii
sale

eu încă aştept
să râdem amândoi de întunericul ce ne soarbe
tristeţea trecătoare
şi răbdarea de a ne iubi


dintr-o clipă în alta
aştept pe cineva să bată la uşă
fără a smulge sensuri şi bucurii

repaus

până la urmă
din noi rămâne nimicul

după ce te izbeşte,
te aruncă, te cheamă, te lasă şi te ia,
viaţa dispare dar rămâne sufletul
care ne bântuie, ne mântuie
şi îşi părăseşte cuibul

ai nimănui
aşteptăm un mâine ce nu va mai veni
tânjim după un ieri care-a dispărut
şi ne pierdem în furtuna care nu se mai opreşte din plâns

în noi vuieşte o linişte tristă
care ne duce agale către sfârşit

păşim orbi
unii pe lângă alţii,
unii peste alţii,
nu ne oprim,
ne nu ascultam,
nu ne iubim,
ne ne iertăm

suntem orbi, rareori oameni,
şi din noi se prelinge binele,
iubirea şi iertarea

ne amestecăm cu o tristeţe contagioasă
şi ne înecăm la malul vieţii
- un loc unde disperarea urlă şi ne cheamă -

până la urmă
din noi rămâne nimicul

cursa aceasta va începe cu ţipătul cerului

ţie, suflete

timpul nu mai muşca din mine cu-atâta cruzime
minutele erau mai lungi
stelele păreau mai multe
iar luna cu a sa lumină roşiatică îţi lumina ochii

un dor mare mă cuprinde
şi ramân nemişcată în braţele tale pentru un timp
ancorat între cer şi pământ

era bine
căci mă păzeai de întunericul nopţii
şi liniştea pământului se revărsa asupra noastră

simţeam cum încheietura mâinii tale
îmi mângâie faţa
şi îmi şterge lacrimile împânzite
simţeam cum timpul trece pe lângă noi
şi ne priveşte cu ochi părinteşti
simţeam cum totul s-a oprit în jur

-păsările nu mai cântă
vântul nu mai bate
luna nu mai luminează
stelele s-au ascuns-

simţeam cum te-ai strecurat
cum te-ai ridicat
şi cum ai plecat
şi-ai lăsat un gol în mijlocul pădurii
şi în sufletul meu,
mamă.

pustiu

am deschis ochii în mijlocul deşertului
şi doar pustiul era acolo
nu mai era nici mama nici tata sufletu-mi dispăruse
şi mă simţeam ca ultimul om şi cel mai pustiit.

purtam o camaşă albă şi un gând rău
îmi plimbam picioarele prin nisipul aspru
şi căutam oameni
oameni buni oameni rai oameni-suflet
oameni-gand oameni-inimă
oameni în stânga şi în dreapta
oameni în sus şi în jos
oameni nicăieri nicicând.

eram din ce în ce mai puţin eu
şi auzeam ţipete şi strigăte îndreptate către cer
rugăciuni şi blesteme
însă nu era nimeni şi doar pustiul vorbea.

pământul ne mânca pe toţi uşor uşor
şi din ce în ce mai mult
până la ultimul suflu sau gand sau om sau câine.

din pâmânt am venit
si în pământ ne întoarcem
acum sau mai târziu
mai buni sau mai răi
singuri sau însoţiţi.

mergeam neîncetat
şi căutam oameni
când de fapt
căutam un singur om.

pe mine.

post festum

când mă supăr pe neputinţa mea
te las să dai târcoale dintr-o parte în alta a sufletului
meu
să mă cauţi şi să nu mă găseşti
să pleci şi să te întorci
apoi să pleci şi să nu te mai întorci niciodată.


- e ca şi cum te-aş pierde într-un colţ de pustiu
în care doar eu să ştiu cum se ajunge
la momentul potrivit -


când mă supăr pe neputinţa mea
renunţ
şi îmi dau voie să îmi fie dor de tine.

şi de dor mă transform
într-un copac singur şi părăsit
fără frunze
în mijlocul toamnei

cănd mă supăr pe neputinţa mea
ţi-e absenţa din ce în ce mai uşoară
o mie de tăceri despre care nu ţi-am cântat
şi o mie de cuvinte despre care nu ţi-am şoptit
îmi bântuie prin camera goală
şi te caută
iar eu mă zbat încercând să le opresc
căci
nu am nevoie de tine.


- dictează-mi
şi învăţă-mă cum să îmi fiu bine
acum
la momentul potrivit -