???

trecuse ora cu ghinion
cerul s-a stins
mi se stinsese şi sufletul
și de frică am închis ochii.
negru de jur împrejur. întuneric și frig.

îmi imaginam că nu m-am născut
şi parcă era mai bine.
era linişte şi-mi plăcea acolo
acolo lângă sufletul mamei.

aşteptam să-mi rasară flori din mâini
să i le pot dărui
şi să-mi înflorească iubire în gânduri
să o pot iubi.

frigul îmi chinuia oasele
și parcă niciodată nu a fost mai întuneric.
credeam că m-am trezit la sfârșitul zilelor
fără să știu.

îmi imaginam că nu m-am născut
şi era aşa de bine
era bine cum niciodată nu a fost
şi nu va mai fi.

era bine
mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam cu gânduri ofilite de dor.

mărturisire

m-ai întrebat grăbit

nervos, rătăcind printre cuvinte 

ce am; "tu ce ai?"

ce am?

am o copilărie pierdută

am multe gânduri străine

şi pe tine încă te am.

tot ce fac e deja pierdut încă dinainte să fac

şi nu mai am nimic, de fapt.

nu mă înţelegi şi nu mă mir.

am.

şi orice aş avea mi-e străin

şi parcă nu-mi aparţine.
doar dorul de tine e al meu
îmi aparţine
şi orice aş face
nu mi-e străin.

mi-e tare dor de tine
îţi mărturisesc.

şi orice altceva mi-e străin.

??

într-o iarnă crâncenă
cu zăpezi până la geamurile caselor părăsite
doar la flacăra din sufletul mamei te puteai încălzi.
distanţa până acolo mi se părea infernală
şi cum închideam ochii
distanţa se amplifica
iar atunci când tăceam se auzea un urlet
de lup nebun ce părea să se aproapie de mine
ca să mă prindă în gheare de întuneric.

doream să ajung sub pielea mamei
să mă pot încălzi şi să dau nas în nas
cu toate fricile şi durerile ei.

o vedeam. o simţeam. era lângă mine.
ţurţuri cădeau din părul ei îngheţat
şi mâinile-i tremurau peste ale mele
-
mă fascina şi mă îngrozea în acelaşi timp
căci îmi părea un suflet strain pe care-l iubeam.

tăcerea din ochii ei spunea multe
şi îmi plăcea s-o privesc
să-i privesc umbrele de pe faţă
şi lacrimile de cristal
iar ochii ce-nchideau o întreagă pădure
mă fascinau şi mă îngrozeau.

cu mâna dreaptă
îngheţată
mi-a atins sufletul şi mi l-a încălzit.
iarna ţipa din toate colţurile lumii
iar eu mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam.

Veac de singurătate

acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit şi a început moartea,
sufletul meu se zvârcoleşte între bine şi rău
ca un copil în alte braţe decât în ale mamei.

începea sa-mi fie frică de tristeţe,
frică cu adevărat.
lacrimile mele erau mai mari şi îmi ardeau obrazul,
le simţeam
iar în fiinţa mea
ca un vârtej de păsări negre
a început o furtună de temeri, întrebări şi dureri ascunse
abia descoperite.

sfârşit de chin, început de moarte;

acesta va fi oare chinul adevărat?
cel în care eu mă voi risipi fir cu fir,
gând cu gând,
cel în care tu te vei întoarce,
noi ne vom despărţi
şi ne vom rătăci într-un veac de singurătate amară?

atât îmi e de rău şi atât mi-a fost de bine
căci acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit, moartea a început
şi trage de sufletul meu
dorind să-l adăpostească.

gust amar de lacrimi

decăzut din iubiri şi păcate
te zvârcoleşti într-un ultim ceas
prin sufletul meu
aşa cum se zvârcoleşte toamna asta nebună
printre frunzele însângerate,
chinuite, ridicate şi izbite până-n ceasul morţii.

n-am pretenţia sa-mi alegi sfârşitul
dar vreau să mi-l trăieşti
cu vârf de tristeţe, îndesat de lacrimi.

urlai şi ţipai în mine, acolo unde mi-am plâns mult,
tremurai prin toate oasele mele,
iar eu paşnică şi fericită, îţi priveam prin demonii tristeţii
ce fugeau prin toate părţile privirii negre
şi nu vedeam decât un gol nesfârşit.

îmi atingeai toţi nervii de toamnă
şi te chinuiai să duci la bun sfârşit
bătălia sufletului meu
văzut ca un câmp de luptă
arzând sub plăceri îndurerate
-
chinul tau era în zadar. azi s-a plâns mult
iar tu ai sfârşit printre rămăşiţele din mine.
ai sfârşit înecat în lacrimi învolburate
căci azi s-a plâns mult. niciodată mai mult.

Cugetare

simţeam în ceafă răsuflarea ta fierbinte
şi gândurile tale-mi
încununau sufletul în spini de trandafiri
sângerii.
păcatele tale prosteşti..
ah, şi iubirea ta grotească
şi-a nimănui,
ce-mi închina chipul în lacrimi de toamnă târzie,
în sigurătate şi în vorbe aievea
aruncate de oamenii cu trupuri moarte,
era durerea putrezită de ani şi ani
şi  încă-n floare uscată de 900 şi ceva de zile
mângâiate de timp, certuri şi slăbiciuni.

plecai, veneai, iubeai, uitai
nu erai altceva decât un du-te vino amărât, permanent
al nimănui
ce îţi purtai sufletul pe ici colo şi dispăreai.
din nou şi din noi.

ţi-aş spune atât de multe
dar mi-e frică că toate cuvintele ar putea ajunge la tine
şi te-ar ucide. ar face-o pentru mine
în locul meu,
apoi ţi-ar desena din toată durerea mea
un zâmbet trist pe faţa înlăcrimată
şi rece, ca de mort
în sufletul meu

Poem tăcut

suntem din veci de parcă nici nu am fi,
şi ne-ndreptăm către noapte şi zi
iar eu eram în gol şi cădeam şi nu respiram
îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii însângerate,
c-o să ramân făr-un Dumnezeu
şi c-o mie de păcate şi cuvinte nespuse ţie.
citeam moartea ce-mi povestea despre tine,
ca pe-un basm şi fiecare cuvânt era despicat în patru,
fiecare cuvânt era murdar de suflet,
niciunul alb, toate erau fumurii, reci,
fiecare-avea puţin din chipul răului, din chipul tău

iar tu, erai aruncat într-un colţ
şi printre sufletele imprimate în pereţii albi
îl căutai disperat pe-al tău
care era la mine, prizonier etern al nimănui.