Cugetare

simţeam în ceafă răsuflarea ta fierbinte
şi gândurile tale-mi
încununau sufletul în spini de trandafiri
sângerii.
păcatele tale prosteşti..
ah, şi iubirea ta grotească
şi-a nimănui,
ce-mi închina chipul în lacrimi de toamnă târzie,
în sigurătate şi în vorbe aievea
aruncate de oamenii cu trupuri moarte,
era durerea putrezită de ani şi ani
şi  încă-n floare uscată de 900 şi ceva de zile
mângâiate de timp, certuri şi slăbiciuni.

plecai, veneai, iubeai, uitai
nu erai altceva decât un du-te vino amărât, permanent
al nimănui
ce îţi purtai sufletul pe ici colo şi dispăreai.
din nou şi din noi.

ţi-aş spune atât de multe
dar mi-e frică că toate cuvintele ar putea ajunge la tine
şi te-ar ucide. ar face-o pentru mine
în locul meu,
apoi ţi-ar desena din toată durerea mea
un zâmbet trist pe faţa înlăcrimată
şi rece, ca de mort
în sufletul meu

Poem tăcut

suntem din veci de parcă nici nu am fi,
şi ne-ndreptăm către noapte şi zi
iar eu eram în gol şi cădeam şi nu respiram
îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii însângerate,
c-o să ramân făr-un Dumnezeu
şi c-o mie de păcate şi cuvinte nespuse ţie.
citeam moartea ce-mi povestea despre tine,
ca pe-un basm şi fiecare cuvânt era despicat în patru,
fiecare cuvânt era murdar de suflet,
niciunul alb, toate erau fumurii, reci,
fiecare-avea puţin din chipul răului, din chipul tău

iar tu, erai aruncat într-un colţ
şi printre sufletele imprimate în pereţii albi
îl căutai disperat pe-al tău
care era la mine, prizonier etern al nimănui.

dragul meu,

tristeţile ne erau despărţite de un perete,
sângele îţi fierbea în vene,
erai agitat şi lacrimile-ţi cădeau şi-ţi udau
genunchii lipiţi de podeaua veche.
simţeam cum durerea ta
o-nconjoară pe a mea, o îmbrăţişează,
ţipă, chinuită de gânduri negre,
poveri, probleme şi gheare ale iadului.
îţi trăiesc durerea
şi câte dureri nu mai trăiesc..
şi le-mpletesc şi-mi cos viaţa din ele.
te priveam tremurând, cum fiecare povară-ţi
izbea pumnul de masă,
cum fiecare chin îşi dorea parcă să iasă
şi se transforma în cuvinte-spini
ce-ajungeau drept în sufletul meu.
acum, lacrimile noastre
era despărţite de acelaşi perete,
doar că tristeţile şi durerile ne erau mai multe,
mai grele, ne răneau mai mult.
nu am schimbat o vorbă de zile-ntregi,
vechi şi trecute aievea.
nu-ţi mai cunoşteam nici glasul,
nici dragostea eternă ce trebuia să mi-o porţi,
nu te mai cunoşteam nici pe tine,
căci te-ai transformat într-un om secat
de probleme şi poveri,
mergând mort într-o lume împletită
din dureri.

                          cu dragoste pierdută, dar eternă

                                                                                                            pentru tine. 

Poem viu

Binele meu doare
şi se zbate acolo undeva, într-un suflet prăbuşit.
Durerea se aşează pe fiecare muşchi,
mi-l îngreunează
şi-mi afişează un negru palid sub ochii goi.

Sufletul mi-e prăbuşit,
de acolo de jos te veghează
şi uneori se joacă cu mine şi mă scaldă într-un dor înfiorător
de tine.

Ce fel de bine e răul meu?

Cât despre tine..
cel înaintat răului şi urâtului,
tu-mi eşti înrămat pe chip, în păcate, în dureri,
în triste zile şi nopţi pustii.

Mi-ai făcut din dor
cuvinte negre pe foi îngălbenite de timp
şi de veşnicia ta, pe care-o ştiu doar eu,
şi-o trăiesc fără pic de credinţă şi curaj.

Iată, suflete,
m-ai făcut să te trăiesc şi sa te sufăr,
să te iubesc şi să mă chinui,
să cred în tine absent
şi din dor să fac cuvinte şi poeme
pătate de păcate însângerate.

Nu mi-am dorit şi nu am voit să te joci cu mine,
să mă târăşti după tine,
ci am vrut şi mi-am dorit
să trăim fiecare cu ale lui păcate
la umbra ochilor goi,
ca la umbra unui mormânt plin cu amintiri
pline de suflet şi cenuşă.

Suflet bolnav

Sufletul meu e bolnav de viaţă,
de început de septembrie uscat,
de oameni dragi uitaţi şi nemaivăzuţi,
sufletul meu e bolnav de mii de gânduri fumurii,
sufletul meu e palid şi stins.
Mă târăşte într-o toamnă
cu gust sec de lemn şi miros de frunze,
strigă în nopţi pustii, neştiind că e singur
şi rece precum lacrimile
unui copil despărţit de mamă.
Sufletul meu mă izbeşte de sfârşit
şi îi spun că până voi ieşi din clipa vieţii,
aş vrea să rămân într-un lan plin cu maci,
roşii, sângerii, care să-mi atingă cu petalele murdare de vânt,
viaţa,
s-o trezească, să se bucure de ea
şi s-o zgâlţâie din toate problemele nesfârşite.
Voi plăti cu suflet, pentru suflet şi îl voi implora
să mă îndrepte către orizonturi necunoscute,
a căror umbre mă vor încălzi, mă vor ucide
sau mă vor vindeca.
Îl implor, strig la el şi îi spun că mi-e durerea mută
şi surdă,
că mi-s aripile frânte şi vreau să zbor,
că m-am pierdut de el şi de mine.
Voi plăti cu suflet, pentru suflet
căci mereu am plătit pentru ce am primit;
tristeţe, durere, bucurie, lacrimi, zâmbete, singurătate.

Suflete, primeşte tu din cumpenele mele,
ia din tristeţea mea sfâşietoare
implorarea ce zace de-un ceas de viaţă
şi îmbracă-mă în maci roşii, sângerii,
căci voi plăti cu suflet pentru tine.

Întâmplare

cred că e o întâmplare.
se face că mi-am scăpat,
într-o zi îmbrăcată-n soare,
sufletul, pe asfaltul
ud, îmbibat în picuri de apă
şi lacrimi,
iar acum nu-l mai găsesc.
serile sunt tot mai reci,
somnul fuge de-un trup gol,
fără de suflet,
lacrimile cad în gol
şi parcă-s tot mai vechi şi mai prăfuite,
iar eu parcă sunt pierdută şi de mine.
caut un suflet şi-un om.
fug în stânga şi în dreapta,
întreb oameni,
unii îmi zâmbesc, alţii îşi şterg lacrimile
de sub ochii înnouraţi,
iar ceilalţi.. sunt pustiiţi
şi spun ca-s ai nimănui.
cred că e o întâmplare
sau sufletul meu a fost înconjurat şi presat
de nişte gânduri otrăvitoare,
iar acum fuge şi se-ascunde de mine.
caut un om şi-un suflet
sau poate că aţi văzut voi un om c-un suflet

Stare II

acum
când toamna-şi poartă
vântul cenuşiu
iar frunzele sale ruginii mă taie bucăţică cu bucăţică
aş vrea să-ţi scriu
un ţipăt
să vezi cum urlă totul prin mine
sau să ţi-l desenez
cu strălucirea stelelor.
întrebări şi temeri
răspunsuri palide şi pline de păcat
un Dumnezeu ce ne ridică şi ne coboară
şi tu cel mă urci apoi mă izbeşti
cu tâmplele de pământul crud şi bătrân
fără niciun drept
asupra sufletului meu
ce zace-ntr-un corp nedemn
şi încununat în răceala tristeţii
moarte şi veşnice
ce mă face sa tremur
ca un copil
cu ochii roşiatici şi plini de fum
pierdut pe un drum uitat de lume
de bucurie şi de joşnice păreri
pierdut de părinţi
şi risipit de timpul necurat.
priveşte-mă cum trăiesc cu inima ta
cu respir aerul tău
şi cum cu toate mâinile lumii adun pământ peste
chipul fumuriu
ce tace peste toate morţile necunoscuţilor.

n-am încercat iubirea
ce se risipeşte
ca vântul
ca fumul
ca fiecare om în parte
oare merită să mor?