Amurg

a înflorit întunericul pe chipul tău,
în flori roşii, de august trist.
din ochii tăi răsar spini,
iar sufletul tău îmi pare-atât de rece
şi îndepărtat, ca o noapte de decembrie.
alergai spre un orizont pierdut;
doar tu
şi câteva lacrimi ce-ţi spălau durerea.
cu măinile murdare de păcat
îţi ştergeai chipul îmbibat în lacrimi roşii,
îngheţate de timp.
din mine ninge, e viscol,
iar ţie ţi-e frig şi frică ca vom apune.
să nu-ţi fie frică. niciun foc nu s-a stins,
niciun cuvânt nu a rămas rătacit în necuvinte,
niciun suflet nu a rămas senin şi curat.
a început durerea să doară
şi în faţă mi se arată un drum lung şi pustiu.
doar eu
şi câteva păsări ce mi te caută îndelung.
era un fel de rău, zidit de noapte şi de lună,
un fel de iad ce clădea dureri şi suferinţă,
un drum încununat cu spinii ochilor tăi goi.
iar tu îmi pareai atât de îndepărtat şi absent.
nici nu mai ştiu cine eşti,
dar mi-e frig şi frică şi ştiu că vom apune
înainte de a răsări.

Poem

maini reci, suflet ravasit de dor, trup ars de dureri,
părăsit într-un sicriu, în liniştea pustiului.
am fugit de lume, de alţi ochi,
am uitat ca am un trup, pe care-l chinui cu dureri,
am uitat  că am păcate ca pedeapsă.
am fugit de oameni, nu-i mai am, nu-i mai găsesc,
căci m-am pierdut pe mine, de ei.
nu mai e loc de tine, de păcate, de dureri,
de fumul roşiaţic ce-ţi încununa ochii.
nu mai e loc nici de florile uitate-n casele
părăsite de iubire şi oameni prieteni cu răul.
acum îmi spălam sufletul într-o mare de iertare
şi speram să nu mă întorc niciodată.
aici soarele nu răsare, vântul nu bate,
picăturile de ploaie nu ard,
timpul nu trece, iar durerile nu dor.
am aşteptat îndeajuns clipa aceasta, a liniştii eterne,
a morţii.
aici se poate muri cu valurile în spate,
nu cu pietrele la gât, blesteme şi pământ peste un chip
spălat cu lacrimi, vechi de-o viaţă.
eram doar eu şi sufletul,
iar în depărtări, puternic, se auzea o toacă,
parcă bătută de timpul ce se apropia din ce în ce mai repede.
te aştept.

Lumină în abis

Plânsete însângerate zac într-o casă pustie,
iar noaptea-ţi bate-n uşa sufletului dărâmat,
de parc-ar vrea să intre, să zacă acolo
şi să-ţi culeagă şi ultimul strop de lumină.
Mă-ntreb, oare nu ştie că sufletul e întunecat,
asemenea ei,
fărămiţat şi împrăştiat, asemenea stelelor?
Chin, durere şi lacrimi plânse, pierdute-n negură,
vorbe nespuse, inimi dezbrăcate,
înconjurate de păcate, mâini reci şi neatinse,
toate într-un om pierdut, îndurerat, îndoliat.
A venit noaptea..
Nimeni nu mi-a fost mai aproape
niciodată, nicicând..
Îţi voi spune taina luminii şi te voi lăsa să pleci.
Te vei întoarce.
Când voi deschide ochii tăi,
râuri de lumină mă vor îneca, vor lumina noaptea
şi ne vor întregi sufletele.
Acum e târziu. Munţi şi ziduri de oameni ne despart,
chiar şi atunci când ne strigăm în tăcere.
Te voi lăsa să pleci şi te voi aştepta
până când amândoi vom fi un suflet de lumină,
într-o casa pustie.

Elegie

Un fel de moarte ne ţinea de mână,
iar în ochii tăi vedeam doar foc
şi cenuşă. Erau amintirile noastre,
timpul pe care nu-l cunoşteam,
suflete pierdute, care ardeau în flăcările tristeţii.
Pielea noastră durea la atingerea ploii,
din carnea ta parcă muşca dorul,
lăsându-ţi răni adânci şi deschise,
în care mă regăseam mereu şi plângeam,
le închinam mereu durere şi bucuriile mele.
Aveam amândoi un gust amar de greşeli,
de neiertări şi regrete, de iubiri pierdute şi neiubite,
după care încă alergăm neconteniţi
prin picuri de ploaie ce ne cad uşor pe şira spinării
şi ne scaldă în durere.
Aşa de negru o fi totul?
Fără strop de soare sau lumină?
Alergi şi te zbaţi printre picăturile de ploaie rămase,
unde vrei să ajungi?
Opreşte-te şi culege-ţi lumina din ochii mei,
adună-mi lacrimile şi amintirile apuse,
desparte-te de moartea ce-ţi este veşnică,
şi lasă-ţi sufletul să respire şi iubească durerea,
căci cerul te va înghiţi curând,
căutător prin suflete măcinate de timpul pierdut.

frică de frig

nu-i nevoie sa spun că mi-e frică
şi mi-e frig, uneori,
că ne plimbăm frica asta nebună peste tot,
prin parcuri, pe străzi pustii, prin locuri ce ne inundă creierul
cu amintiri trecute, pierdute şi acum regăsite,
fir-ar ele,
de parcă n-am putea trăi şi fără ele,
să respirăm aerul făra pic de amitire.
am fugit şi ne-am întors în locurile astea prăfuite
de timp şi de frica noastră nebună de tot ce ne înconjoară.
nu voi spune că mi-am întors inima pe partea cealaltă
şi că acum e împotriva ta, om al numănui.
vezi tu, tocmai de asta mi-e frică.
ea, inima, te-ar putea ataca oricând, oricum, fără ştirea mea.
aştept aici, chiar dacă e frig. frica ni se transformă în frig,
frică de iubire, de fericire, frica de tine, de noi,
de oameni ce-şi ies din minţi, noaptea, pe bănci sau pe străzi.
frica de noi, am mai spus?
teama noastră e vântul ăla de toamnă
pe care-l regăseşti chiar şi vara cotrobăind prin sufletul tău,
ţi-am mai spus asta, îţi aminteşti?
dar nu-i voie să ne spunem când ne e frig
sau frică.
şi oricum cuvintele astea au luat-o razna pe aici, vezi?

le-o fi frig sau frică?
ştiu deja,
frică de frig.

vezi tu, e chiar bine aşa, în încâlceala asta de cuvinte de dimineaţă

Te port.. şi tac

Te port şi tac.
Doar atât.
Zaci în mine de-o veşnicie şi jumătate,
te-aştept şi doar atât.
Te-aştept să vii să-mi ştergi fiecare
pată de amintire,
şi pe tine întreg, din rămăşiţele sufletului meu.
Te-aştept să treci pe-aici sa-mi iei fiecare
picătură din tine,
să plângi şi să zbieri, să-ţi faci aripi din mine
şi să zbori dincolo de cer.
Tac.. şi te port.
Atunci când tac, sufletul tău doare mai tare,
iar pe-al meu nici nu-l mai simt.
Cazut într-o lacrimă te zbaţi
şi-ţi blestemi durerea cu ochii îngropaţi
în pământ şi în alte suflete
ce-ţi poartă în târziul lor, alte pete,
murdare de amintire şi regret.
Te-aştept să treci să-mi ştergi tristeţea
de mâine,
şi să-mi aduci înapoi bucuria de ieri.
Te-aştept şi tac,
căci atunci când tac, îţi simt sufletul,
chiar dacă doare.

În bucuria tristeţii zace tăcerea ta
ce-mi încruntă sufletul atunci când nu-l simt.
Te rog, nu-ţi întoarce privirea,
lungeşte fiecare durere de-a ta, din mine,
căci atunci când te vei întoarce,
ne vom pierde, ne vom risipi.

Frânturi din noi

Cât de adânc poţi să-ţi înfingi răutatea
în rămăşiţele sufletului meu?
De câţi pereţi îmi vei mai izbi inima,
visele şi gândurile?
Speram doar să taci, să nu-mi răspunzi,
să nu mă sperii din nou şi să-mi alungi
privirea ce se-ndreptra pierdută către
răsăritul sufletului tău,
plictisită de apusul etern al sufletul meu.
Erai acolo şi-ţi scăldai mâna peste a mea,
vegheaţi de lună şi fire de vânt.
Căutam liniştea.
Niciodată aici, niciodată acolo, niciunde,
obsedaţi amândoi de luna ce-şi poartă haina
pe cerul însângerat, gol şi singur,
îmbrăţişaţi amândoi sub stelele
ce ne-aruncă cu foc în privirile îndepărtate.
Am fost mereu un întreg despărţit,
îţi aminteşti?
Niciodată nu veneam, nu trăiam, nu plecam,
nu muream împreună.
Eu, veneam cu iertare şi plecam cu păcatele tale,
iar tu, veneai cu tristeţe şi plecai cu bucuria mea.
Căutam liniştea în spatele sufletului tau,
căci acolo se afla şi acolo o găseam mereu.
Căutam liniştea în seri zbuciumate,
în seri cu suflet al nimănui, pictate-n roşu
şi-n durere.
Am obosit, ţi-am mai spus?
Nicio linişte a pământului nu-mi dezbrăca
sufletul,
niciun răspuns nu-mi ridica umbra căzută
la pământul înlăcrimat.
Îmi dictai bucăţi din sufletul tău,
iar eu scriam pe foi de dor cu sufletul meu,
căci era un poem scris de cuvintele tale,
prin mine.
Îmi fierbea sângele, iar privirea mea
parcă te căuta îndelung, de demult,
deşi tu erai lângă mine.
Am obosit, niciodată nu veneam, nu trăiam,
nu plecam şi nu muream împreună.
Ţi-am mai spus, nu-i aşa?