Elegie

Un fel de moarte ne ţinea de mână,
iar în ochii tăi vedeam doar foc
şi cenuşă. Erau amintirile noastre,
timpul pe care nu-l cunoşteam,
suflete pierdute, care ardeau în flăcările tristeţii.
Pielea noastră durea la atingerea ploii,
din carnea ta parcă muşca dorul,
lăsându-ţi răni adânci şi deschise,
în care mă regăseam mereu şi plângeam,
le închinam mereu durere şi bucuriile mele.
Aveam amândoi un gust amar de greşeli,
de neiertări şi regrete, de iubiri pierdute şi neiubite,
după care încă alergăm neconteniţi
prin picuri de ploaie ce ne cad uşor pe şira spinării
şi ne scaldă în durere.
Aşa de negru o fi totul?
Fără strop de soare sau lumină?
Alergi şi te zbaţi printre picăturile de ploaie rămase,
unde vrei să ajungi?
Opreşte-te şi culege-ţi lumina din ochii mei,
adună-mi lacrimile şi amintirile apuse,
desparte-te de moartea ce-ţi este veşnică,
şi lasă-ţi sufletul să respire şi iubească durerea,
căci cerul te va înghiţi curând,
căutător prin suflete măcinate de timpul pierdut.

frică de frig

nu-i nevoie sa spun că mi-e frică
şi mi-e frig, uneori,
că ne plimbăm frica asta nebună peste tot,
prin parcuri, pe străzi pustii, prin locuri ce ne inundă creierul
cu amintiri trecute, pierdute şi acum regăsite,
fir-ar ele,
de parcă n-am putea trăi şi fără ele,
să respirăm aerul făra pic de amitire.
am fugit şi ne-am întors în locurile astea prăfuite
de timp şi de frica noastră nebună de tot ce ne înconjoară.
nu voi spune că mi-am întors inima pe partea cealaltă
şi că acum e împotriva ta, om al numănui.
vezi tu, tocmai de asta mi-e frică.
ea, inima, te-ar putea ataca oricând, oricum, fără ştirea mea.
aştept aici, chiar dacă e frig. frica ni se transformă în frig,
frică de iubire, de fericire, frica de tine, de noi,
de oameni ce-şi ies din minţi, noaptea, pe bănci sau pe străzi.
frica de noi, am mai spus?
teama noastră e vântul ăla de toamnă
pe care-l regăseşti chiar şi vara cotrobăind prin sufletul tău,
ţi-am mai spus asta, îţi aminteşti?
dar nu-i voie să ne spunem când ne e frig
sau frică.
şi oricum cuvintele astea au luat-o razna pe aici, vezi?

le-o fi frig sau frică?
ştiu deja,
frică de frig.

vezi tu, e chiar bine aşa, în încâlceala asta de cuvinte de dimineaţă

Te port.. şi tac

Te port şi tac.
Doar atât.
Zaci în mine de-o veşnicie şi jumătate,
te-aştept şi doar atât.
Te-aştept să vii să-mi ştergi fiecare
pată de amintire,
şi pe tine întreg, din rămăşiţele sufletului meu.
Te-aştept să treci pe-aici sa-mi iei fiecare
picătură din tine,
să plângi şi să zbieri, să-ţi faci aripi din mine
şi să zbori dincolo de cer.
Tac.. şi te port.
Atunci când tac, sufletul tău doare mai tare,
iar pe-al meu nici nu-l mai simt.
Cazut într-o lacrimă te zbaţi
şi-ţi blestemi durerea cu ochii îngropaţi
în pământ şi în alte suflete
ce-ţi poartă în târziul lor, alte pete,
murdare de amintire şi regret.
Te-aştept să treci să-mi ştergi tristeţea
de mâine,
şi să-mi aduci înapoi bucuria de ieri.
Te-aştept şi tac,
căci atunci când tac, îţi simt sufletul,
chiar dacă doare.

În bucuria tristeţii zace tăcerea ta
ce-mi încruntă sufletul atunci când nu-l simt.
Te rog, nu-ţi întoarce privirea,
lungeşte fiecare durere de-a ta, din mine,
căci atunci când te vei întoarce,
ne vom pierde, ne vom risipi.

Frânturi din noi

Cât de adânc poţi să-ţi înfingi răutatea
în rămăşiţele sufletului meu?
De câţi pereţi îmi vei mai izbi inima,
visele şi gândurile?
Speram doar să taci, să nu-mi răspunzi,
să nu mă sperii din nou şi să-mi alungi
privirea ce se-ndreptra pierdută către
răsăritul sufletului tău,
plictisită de apusul etern al sufletul meu.
Erai acolo şi-ţi scăldai mâna peste a mea,
vegheaţi de lună şi fire de vânt.
Căutam liniştea.
Niciodată aici, niciodată acolo, niciunde,
obsedaţi amândoi de luna ce-şi poartă haina
pe cerul însângerat, gol şi singur,
îmbrăţişaţi amândoi sub stelele
ce ne-aruncă cu foc în privirile îndepărtate.
Am fost mereu un întreg despărţit,
îţi aminteşti?
Niciodată nu veneam, nu trăiam, nu plecam,
nu muream împreună.
Eu, veneam cu iertare şi plecam cu păcatele tale,
iar tu, veneai cu tristeţe şi plecai cu bucuria mea.
Căutam liniştea în spatele sufletului tau,
căci acolo se afla şi acolo o găseam mereu.
Căutam liniştea în seri zbuciumate,
în seri cu suflet al nimănui, pictate-n roşu
şi-n durere.
Am obosit, ţi-am mai spus?
Nicio linişte a pământului nu-mi dezbrăca
sufletul,
niciun răspuns nu-mi ridica umbra căzută
la pământul înlăcrimat.
Îmi dictai bucăţi din sufletul tău,
iar eu scriam pe foi de dor cu sufletul meu,
căci era un poem scris de cuvintele tale,
prin mine.
Îmi fierbea sângele, iar privirea mea
parcă te căuta îndelung, de demult,
deşi tu erai lângă mine.
Am obosit, niciodată nu veneam, nu trăiam,
nu plecam şi nu muream împreună.
Ţi-am mai spus, nu-i aşa?

Alt sfârşit

Şi dacă fugi, unde ajungi?
Şi dacă plângi, tu ce îneci?

Durerea rămâne.
Revarsă şi parc-ar vrea să fugă
din tine,
căci a crescut şi te inundă,
te îngheţă şi te urcă,
apoi te izbeşte, te sfarmă şi te uită.
Tu nu vezi?
Ai rămas un pumn de pământ,
a făcut doar ce a vrut din tine.
Te-a măcinat până la oase
şi urmează să te-ngroape,
acum, când tu nici măcar nu ştii
cine eşti, ce ai, ce te doare.
Sufletul umil se va stige,
amintirile-ţi vor fi cenuşă,
chipul plumb, venele-ţi vor sugruma
mâinile, iar tu, tu te vei îneca
în sângele ce-ţi fierbe.
Se va întâmpla.
Va fi noapte, vei fi îmbrăcat în tăcere,
vei pleca din tine şi vei trai
murind,
pereţii te vor strâge din ce în ce mai tare,
tu vei ţipa, dar nu va fi nimeni,
vei fi singur ca întotdeauna.
Doar aşteptă.
Iar acum, durerea ce-mi zace adânc în piept,
m-apune şi mă-dreaptă
spre pământ. E rândul meu,
îţi voi lăsa o scrisoare scrisă cu dor,
şi o amintire în razele soarelui.
Te voi aştepta în ultimul ecou
al sufletului meu, acum când aşteptarea
este moarte, iar sufletul pământ.

Rană a ranilor

să fii rană a ranilor mele
atunci când îmi calc pe inimă
cu tălpile înmuiate în singurătate,
doar pentru a ajunge la tine
să te privesc cum, cu greu,
te faci unul cu pământul.

eşti departe, te înghit, văd
cum îmi priveşti ochii
îmbrăcaţi în nori de zbucium şi
de ploaie
şi mă întreb dacă îţi place
să te arunci până la găt în pământ
sau dacă iubeşti mai mult pământul
decât îi iubeşti pe oamenii.

tremur şi deja mi-e vechi pământul
din ochi, tu îi eşti lipsit,
pleoapele îmi apun de dorul oamenilor.
viaţa mi-e doar toamnă;
găndurile mi s-au uscat, visele au căzut
asemenea petalelor unei flori,
iar inima mea.. inima, e la pământ.

stai, nu mai săpa în pământ, căci doare,
învii amintirile apuse.
mi-am visat promisiunile făcute în mări
de lacrimi,
crezânt că mâinile tale vor fi vâsle,
iar noi ne vom fi barcă
şi ne vom plimba şi vom îmbrăţişa neliniştea.
dar nu, mi-am călcat pe promisiuni,
aşa cum mi-am călcat şi pe inimă.

uite, mă acoperă, mă îmbracă, căci
pământul, mi-e durere şi apus,
iar eu sunt un mâine peste tristeţile
de azi.

?

Mi-ai smuls tâmplele îmbibate în durerea ta,
mi-ai omorât zâmbetul, om al durerii mele,
iar ochii mi-s însângeraţi, trecuţi prin tot răul
veşnic, ce zace peste tot.
M-ai trecut prin tine, iar eu ţi-am luat totul;
ti-am luat şi viată şi moartea,
durere şi fericire, credinţa şi păcatul.

Durerea - răul tău şi binele meu.

Suntem amândoi. Despre asta-ţi vorbesc.
Respirăm unul din celălalt, trăim,
dar suntem nefiinţe. Blocaţi unul în celălalt,
mână peste mână, gând peste gând,
săngele meu, iubindu-l pe al tău.
Am cules tot ce a ramas din tine şi te păstrez.

Ţi-am spus că durerea ta e la mine?
E aici, acolo, cândva, acum,
demult, în zări pustii, între răsăritul şi apusul sufletelor.
Durere ta o cresc din mine, din acelaşi pământ.

Vieţile noastre – bolovani de pâmânt.

Aici, acolo, cândva chiar şi acum,
zâmbim şi murim în fiecare zi
şi nu mai ştim să înviem.
Zâmbim şi nu ne luminăm,
căci e soare, dar nu şi lumină,
aşa cum avem inimi, dar nu şi iubire.

Inimile noastre – flori uscate de toamnă.

E rece în noi. Ţie ţi-e dor de mine,
eu te-aş uita în fiecare zi câte puţin.
Venele mi te caută.Vor să te sugrume,
eu te-aş îmbrăţisa.
Inima mea, o caută pe a ta. O caută de-atâta timp...
de câte stele sunt pe cer, de câte întrebări ucid
un om,
de câte gânduri îl înnebunesc.

O să-ţi caut inima.
O voi găsi, o voi îngriji şi o voi îngropa lângă a mea,
în risipa de cuvinte.
Vom fi veşnici, uitaţi şi fără sufletele.
Şi amândoi.

E târziu. Şi încă aştept.

Noi doi – necunoscuţi pe vecie.