Un altceva

îmi zace veşnicia uitării tale
în piept

încă de-o veşnicie şi jumătate.
ne purtăm în umbră greşelile
notorii,
ne facem aripi din lacrimi
şi cu frică ne îndreptăm spre cer.
(eşti cu mine, nu-i aşa?)
cu gândurile şi inima la pământ,
privesc în jos şi văd cum ei,
au capetele plecate
şi caută, parcă, fericirea în pământ.
(te-ai îndepărtat, iar eu ţip, povestindu-ţi
şi sper doar să mă auzi)
de-atâta amar de vreme stau aşa
şi privesc, scormonesc cu ochii
până când pământul le sare în ochi,
le striveşte cu armonie pupilele,
îi lasă orbi,
căutând chiar şi aşa
ceva ce să le bucure sufletul.
sunt loviţi în creştetul capului
de picături, de lacrimi, ce cad
din aripile mele.
(ce ne susţin pe amândoi)
liniştea are rostul său aici
(e în noi. ne aranjează totul
in sertarele sufletului. ne curăţă)
îmbracă totul în nori şi albastru.
(iubesc albastrul încă de când
te iubeam pe tine)
furtuna-şi are rostul său jos,
căci toţi îşi caută fericirea lor,
nu fericirea tuturor.

totul se va strânge ca într-un vid,
unul al sufletului
ce-nchide în durere
oameni, amintiri şi vise uitate,
prăfuite şi murdare.
şi mă-ntreb cât vor mai căuta
ceva ce nu există.
nu vor găsi decât oasele durerii
în pământul ce arde sub ei.
nici fericire, nici visele ce au fugit
din ei, nici gândurile acelea
ce le mişcau lacrimile cândva,
nici pe ei vii sau morţi.
vă spun ceva;
plângeţi şi vă faceţi aripi din voi,
din lacrimi.
veniţi aici, unde domneşte liniştea,
iar răul nu există.
unde nu există nici iubire, nici fericire,
existăm numai noi,
(iar tu, hai, ţipă cu mine.
completează-mi durerea şi revolta)

Transparenţi

Lumea nu ne ştie, ne suntem pierduţi.
Nimeni nu ştie că noi ne pierdem
unul în umbra celuilalt, noi nu ne
cunoaştem, dar ne ştim şi ne simţim.
Plânsete fără de rost, priviri pierdute,
pline de venin, gânduri negre şi pustii.
Ne coboară uşor, lumina din sânge
si ne apasă pe piept. E greu să respiri
şi n-o mai faci. Te opreşti şi ţipi.
Nu te aude nimeni şi o faci din ce în ce
mai tare.
Mişti copacii şi sufletele altora,
aproape că le calci în picioare şi ele tot
iubesc sub tine. Tu nu iubeşti.
Tu doar curgi prin mine, prin sângele meu,
de tine pictat într-un turcoaz nebun.
Mi-ai legat zâmbetul c-o aţă şi-l ai mereu
lângă al tău.
Cerul meu e negru, pictat tot de tine. Te-ai
oprit de multe ori şi niciodată nu l-ai şters,
nu i-ai dat pată de culoare. Îţi place să mă vezi
plângând, picăturile de lacrimi reci, arzându-mi
obrazul. Asta-ţi place.
Nu eşti om. Nu ne repirăm bunătatea.
Noi nu suntem oameni. Ce suntem?
Gândurile-şi ies din tipare, amestecul de sânge
e singurul ce le mai tine aproape,
privirile ne fug în zare, iar noi nu ne ştim.
Trăieşti cu frica c-o să dispari cândva.
Aura gândurilor tare mă înconjoară,
şi tu tremuri şi ţi-e frică.
Eşti aici cu mine, chiar dacă noi nu ne
cunoaştem şi nici lumea nu ne cunoaşte,
dar noi ne simţim. Transparenţi.

Scări spre nicăieri

Din amurgul gândurilor mele, picături reci
ce duc spre nicăieri, căd în văzul ochilor
ce-şi plimbă tristeţea din timp în timp,
dispre viaţă, spre moarte.
Luna şi stelele îşi plimbă lumina din ici colo,
copacii îşi lasă capul pe perna din pământ,
blocurile triste ce-nconjoară privirile,
sunt gri si parcă plâng. E atât de târziu.
Lumina se-ascunde de chipul meu şi înfloreşte
flori de nu mă uita, somnul se plimbă prin mine
şi aproape îngheţat, nu renunţă, străbate ochii,
coborând spre inimă, încetul cu încetul.
Zgomote puternice în linişte.
Aici, e trist şi e întuneric. Ticăitul vechiului ceas
abia se mai aude, iar eu simt cum în mine cresc
toate durerile voastre. Vă văd, mă uit la voi,
de aici, de jos. Călcaţi pe mine şi doare.
Citesc în ochii voştri cum durerea aproape-i înghite,
suntem singuri cu toţii şi trişti. Foarte.
E atât de târziu şi încă nu aş vrea să plâng,
căci nu-mi doresc să vă ud picioarele
când vă plimbaţi nebuni şi pierduţi în noapte, pe stradă,
în întuneric, îmbrăţişându-vă lacrimile
şi blestemându-vă sufletul.
Aştept să vă înghită liniştea, să pot plânge,
să-mi pot uita durerile, ca să-mi aduc singură altele.
Este târziu şi casa mea este departe, în neanţ,
spre nicăieri. Uşile sunt închise, geamurile sunt
sparte. Aţi aruncat cu vorbe în memoria pietrelor,
le-aţi spart.
Casele voastre peste tot, dar unde sunt?
Căci niciunul dintre voi nu-şi ştie cărarea,
drumul spre infinit, spre cer.
E atât de târziu, iar acum când v-am pus pătura tăcerii
pe suflet, pot să plâng.
E atât de târziu şi câtă singurătate!
Scări ce duc spre nicăieri, asta-mi erau zilele.

Hai, vino.

Fă ceva. Taie-mi din durerea asta.
Dar nu mi-o lua toată. Nu.
Lasă-mi şi mie.
Pentru că doar aşa voi putea vedea
totul într-un alt mod. Tu nu poţi.
Taie din mine puţin câte puţin
până ajungi la inimă. Ia-o, fă ce vrei
cu ea, căci ţi-am spus de multe ori
cum e, cât de tristă e, că nu mă ajută
deloc, ca parcă e degeaba aici în mine,
că totul e putred şi lipsit de viaţă.
Nu contează ce vei face cu ea,
unde o vei arunca, peste care mări,
oceane sau poate că o vei păstra
în cutiuţa plină cu amintiri învechite
şi prăfuite.
Încă ceva. Să nu scoţi nimic din ea,
oricât de urâtă ar fi.
Am zidit-o cu oameni şi cu amintiri,
are multe camere, unele mai urâte
decâte altele, fără uşi, fără fereste.
Din tavan cad bucăţi, să nu te răneşti.
Au fost alte sufletele acolo şi au distrus totul.
Asta e dureros, ştiu. Acum mă înţelegi?
Să-ţi teşi o haină groasă din amintiri,
speranţe şi vise, e frig acolo.
Iar sângele meu fierbe. Te vei descurca.
Acum te aştept. Vino şi fă ce ţi-am spus.
Să urci cu grijă, o să ajungi repede,
nu mai sunt multe scări până la inimă.
Multe s-au prăbuşit.
Intră şi distruge şi tu ceva. Fii ca restul,
să nu ţii cont de nimic, oricum totul
se va sfârşi.
Să nu rămână nimic.
Hai, vino. Te aştept.

Mamă, femeie sfântă

bună dimineaţa, mamă!

m-am trezit cu tine-n gânduri, cum fac de obicei

şi mă întreb adesea, mamă,

cărui înger sufletul mi-l laşi în nopţi pustii

şi dimineţi cu rouă rece ca gheaţa?

de ce nu-mi eşti tu înger? de ce nu-mi îngrijeşti tu sufletul?

eşti acolo, mamă, eu sunt aici,
şi din depărtări miroase a dor şi a amintiri,

a credinţă şi-a iubire, a veşnicie şi-a sfârşit.

îmi eşti la kilometri distanţă de inima şi de gândul meu şi te-ntreb

de ce nu-mi eşti aici să-ţi cobori căldura peste sufletul meu?

de ce nu eşti aici să mă fereşti de fiecare rău ce-mi apare în cale?

de ce nu eşti aici să-mi spui că oricât de departe ţi-aş fi,
eu în suflet îţi sunt?

stai, nu plânge, mamă, te rog!

te voi avea mereu în suflet, te voi ocroti, te voi păzi de relele lumii.

îi şoptesc sufletului meu că,
în ochii tai parcă zac toate durerile mele şi ştii că-s tristă,

iar sufletul tău fuge, călcând pe spinii urii,

trece peste toate relele ce mă înconjoară

doar pentru a ajunge la al meu să mi-l îmbrăţişeze şi să-i aline toate durerile lumii.

mâna ta parcă-mi mângâie părul

şi e aşa de bine, mamă,

parca Dumnezeu şi-a coborât a Lui mână

pe capul meu,
ochii tăi, deşi trisţi, îi îmbracă pe ai mei în căldura iubirii,
iar chipul tau, mamă, îmi luminează sufletul trist şi întunecat
în nopţi încolţite de lacrimi.

e dimineaţa, mămă, e soare

e soare, căci tu îmi eşti alături cu sufletul

şi-aşa-mi vei fi mereu, femeie sfântă a lumii mele,
aşa cum te-am numit mereu.

doar tu şi nicicând, niciunui necunoscut

nu-mi voi încredinţa lumea, doar ţie, doar tu.

Suferi? Plecăm? Vine sau nu?

Suferi, nu-i aşa?
Şi te doare tare, nu?
Dacă aş şti factorul
l-aş extermina dintr-o privire.
Şi eu sufăr,
Şi mă doare
mi-am dat seama
că doar câteva persoane
merită iubire..
le pot număra pe degete.
Nu, nu vreau să le menţionez,
Le am în suflet, şi ele ştiu.
Gaura asta neagră
Niciodată nu se va umple
atâta timp cât
dragostea nu e.
Vreau să ştiu un lucru
Suferinţa ta cum e?
Mi-o poţi descrie?
Eu sunt sătulă de
atâta durere ce mă macină
vreau să văd dacă
putem lega suferinţele noastre
pe un fir de aţă
negru.
Spune-mi..

Îţi spun că mi-s pierdută-n suferinţă
şi da, doare.
Doare şi totul mă macină înăuntru,
os cu os, gând cu gând.
Culeg din zori şi până-n seară
suferinţă şi durere.
Pumnii mă dor şi o să renunţ.
Poate azi, poate mâine, o să mă
dobor singură.
Mi-s ochii de pământ trist
şi gândul negru, ca tăciunea,
ca sufletul.
Pe tâmple cărbuni mă ard,
lacrimile picături de sânge-mi sunt,
calc pe pământ, calc pe suferinţă.
Oamenii?
Pietre ce te rănesc şi parcă
sapă-n tine şi-ţi îneacă sufletul,
uneori soare, alteori furtuna
ce te pune la pământ.
Suferinţa noastră?
Suferinţa noastră-i mută,
e-o lungă agonie în care noi domnim,
şi sperăm şi ne dorim iubire.
Zadarnică dorinţă
când totul se dărâmă-n suflete.
Să se dărâme.
La căpat de drum vom trage linie,
vom aduna totul şi paşii ni se vor indrepta
spre sfârşit.
Nimeni nu va avea puterea de a se
împotrivi durerii, chinului şi a
suferinţei.
Nici eu, nici tu.
Timpul va trece peste noi,
noi nu vom mai putea uita,
merge, zâmbi, iubi,
căci suferinţa ne va ţine pe loc..
Drumu-i scurt,
sensu-i strigăt, deznădejde şi uitare.
Pereţi scrijeliţi, tavan.
Tavan plin cu vise ce nu s-au împlinit.
Doar ochiul stâng îmi mai plânge
cel drept a secat,
degetele mă dor de la răceala inimii.
Buzele mi-s uscate de dor,
mâinile nu mă mai ascultă.
Concluzie, mai aşteptăm
sau plecăm?
Vine sau nu?
Gândurile dor,
tristeţea-mi bate în peretii inimii
din nou.
Totul se zbate, iar mie mi-e frică.
Frică de mine, de oameni ce mi-ar
putea zgâria ce-a mai rămas din mine,
frică de întuneric şi pustiu,
de alte vieţi, de lume, de tot ce e vechi
şi a nimănui.
Au căzut peste trupul meu gânduri
şi m-au încolţit.
Plecăm? Vine sau nu?

totul şi nimic

mi se topeşte dorul pe umeri
şi oriunde merg, las picuri.
câtă poezie, cât dor, câtă durere.
toate s-au răstignit pe pereţii
unei camere cu nişte coridoare lungi.
viaţă.
picuri de sânge ce-mi duc tremurul
prin vene, gânduri ce-mi contopesc liniştea,
orizonturi ieşite din tipare, iubire uitată,
nebunie curată, totul din ceară, totul se topeşte.
toate-s lângă mine, toate-s prin suflet.
mor zi de zi câte puţin, mă topesc, din tot
va rămâne nimicul etern al lumii, al vieţii,
al durerii.
m-apasă pe tâmple viaţa şi din ce în ce mai tare,
totul se zbate şi mi-e frică de tot.
umbre se plimbă la nesfârşit prin mine,
gânduri necunoscute mă inundă,
vise neîmplinite mă caută,
feţe necunoscute şi triste mă calcă.
viaţa.
developându-se totul ca-ntr-un film,
totul cade pe umerii mei,
mă doboară.
foşnetul timpului îmi bântuie chipul,
straşnic şi amar sentiment.
e frică.
inima, sufletul, lumina, întunericul,
gândurile, speranţele, viaţa, noi orizonturi,
totul.. şi nimicul etern.
suntem ai noştri şi ai nimănui,
ca nişte plămâni ne respirăm,
ne intoxicăm cu amar, vise, gânduri,
cuvinte, poezie şi speranţă.
umplem cuvinte goale şi vieţi iluzorii.
ne plângem iarna-n palme,
bumbi de geaţă lacrimile ne sunt,
în piept ne purtăm nefericirile
şi călcăm cu înverşunare pe noi
până când din noi, din tot, va rămâne
nimicul etern ce ne va purta prin nefericirea veşnică.

răsare-o lumină, e frica, e viaţa, totul şi nimic.