Trecut

Ianuarie cu gust trist de primăvară
linişte şi frig
ură fără iubire
dor şi lacrimi.
Locuieşti în inima mea,
de aceea niciodată nu ştii de ce sunt tristă.
Tu eşti acolo, tu eşti privitor necunoscut
pierdut în infinit, printre gânduri mergi mereu.
Cândva tu îmi astâmpărai singurătatea,
te ştiam acolo, undeva, fericit,
trăind în mine, cu mine, mereu.
Erai pe chip şi în ochi,
prin vise trecute, gânduri şi speranţe nu demult pierdute.
Erai lumină şi-mi purtai fiinţă
printre oameni trişti.
Tu iubeai locul meu,
eu eram mereu acolo
şi tăceam şi din cer cădeau lacrimi,
rar ajungea o rază de soare
să-ţi ia locul din ochii mei şi
să-mi încălzească mână care mereu o aştepta
pe a ta.
Sufletul meu de oţel, înfipt în piatra timpului,
e stingher şi aflat într-o fericre fără nume,
fără timp,
ce cândva ne unea..
Au trecut ani,
timp,
gânduri negre,
iubirea nu mai e.
iubirea n-o faci,
n-o construieşti.
Ea există.
Era acolo,
a fost cândva
şi nu mai este.

Niciodată unul. Niciodată iubire. Niciodată noi.

Tu încă iubeşti locul ei,
ea încă iubeşte tăcerea
şi iubirea-i ţine locul.

Eu aici. Tu acolo.

Scriu de noi, de dor, de iubire, de mine fără de tine..
Şi oasele tremură la tristeţea
şi la singurătatea sufletului meu.
Din durere nu am primit niciodată nimic.
Şi ce să primim? Şi de ce?
Nu e frig, e durere, e tremur şi.. cădere.
Cenuşă din noi, din sentimente.
Suflet din plumb şi zăpadă pe sentimente.
Niciodată unul.
Eu aici. Tu acolo.
Eu iubire.Tu doar tu.
Niciodată unul şi mereu un gol între noi,
între sufletul meu de plumb şi sufletul tău.
Timp greu pe sufletul meu
în lume searbădă, cu umbre şi fără rost.
Cine suntem noi? De ce doi si niciodată unul?
Sunt aici şi oasele-mi sunt sub tremurul tristeţii.
Visez vise pe care nu le-am visez,
şi am în suflet umbre pe care nu le cunosc.
Acum doar împrăştii tristeţe pe foi.
Scriu de tine, de dor, de iubire şi de mine fără de tine..
Dar tu...?
Vânătoarea de speranţe prin gândurile mele s-a încheiat.
Niciodată noi.
Eu aici. Tu acolo.
Eu aşteptare. Tu tăcere.
Mulţe sentimente vii în tine din aşteaptările mele.
Dragul meu, se apropie timpul nostru.
Timpul greu pe sufletul meu acum şi mereu..
Noi?
De ce nu acum? Dar când?
Vezi, multe întrebări fără răspuns. Şi răspunsurile când?
De ce nu acum?
Eu sunt singură şi tristă. Îţi ascund în mine fiecare tristeţe
şi degeaba mă minţi, îţi ştiu gândurile şi tainele,
amintirile şi speranţele.
Eu sunt singură şi pierdută.
Iată dragul meu, timpul este greu pe sufletul meu,
eu plec,
tu pleci,
şi amândoi vom fi mereu, aici, vom rămâne.
Poţi să-mi fii umbră şi fericire, credinţă şi iubire,
gând şi speranţă
sau tristeţe şi durere infinită,
dar măcar vom fi amândoi.
Eu aici. Tu acolo.
Mereu ai vrut să mă întorc, dar ai ales tăcerea în locul meu.
Tu tăcere. Eu dorinţă.
Acum totul e altfel.
Nu am învăţat să te urăsc, nu am vrut
am învăţat să-ţi fiu iubire şi bine.
Am învăţat să-ţi fiu eu,
aşa cum mi-ai spus în seara aceea când fugeam de mine
ai venit, m-ai luat de mână si mi-ai spus să mă opresc
şi să fim amândoi.
În zadar..
Eu aici. Tu acolo.
Tu pleci
însă un aer vechi al amintirilor pe mine mă opreşte,
îmi stă în cale.
Tăcerea ta o fi?
Eu sunt aici, aici voi rămâne. Tu vei fi acolo, vei fi doar tu.

Alb

Dragul meu, acum, când doru-ţi duce dorul,
aici, astăzi, acum, ninge într-un fel nebun
şi bizar,
totul e haotic, totul e divin.
Ninge, în liberă cădere, se-apleacă peste noi
câte-un fulg..
totul haotic, totul divin, în neliniştea nopţii.

Dragul meu, acum, când în noapte totul doarme,
ninge cu absenţe.
Lumini cad din fiecare stea, din cer avalanşe cad,
copacul nostru-şi ia adio de la al său veşmânt,
dar păstrează amintirea noastră,
iar eu.. eu încă sper, ca în iarna asta, ce-mi bate-n
suflet, să mă îmbraci cu tine.

Pacea se-aşterne peste noi, liniştea se-mbracă-n haos,
din cer aburi coboară peste noi..
totul e haotic, totul e divin.

Dragul meu, acum, când gândurile-mi pleacă rând pe rând,
aud glasul inimii tale şi strigătele din depărtări
a gândurilor tale.
Acum, în nelinişte şi-n noapte
totul e frumos şi ninge,
mă-mbrac în fiori de gheaţă şi mă-nclin.
Sufletul în neliniştea palmelor tale se zbate şi parca-ţi duce dorul.
Totul se înalţă şi coboară..
S-aşterni tăcut, pe mine lumina din ochii tăi,
să-mi luminezi chipul şi să-mi faci altar din iubire.
Frigul nostru să ne fie destin, să nu ne cruţe,
eu nea să-ţi fiu în fiecare zi,
iar noi din iarnă nelipsiţi să fim.
Ierni şi zile goale de noi să risipim,
să te priveşti în chipul meu ca într-o oglindă a sufletului,
iar eu sub paşii tăi, zăpada s-o sărut.

cuvinte

dintr-un vis cad.
cad aici, în realitatea dură,
cu spini şi gheare,
căldură şi foşnet al frunzelor.
ecoul rămâne acolo,
e un tablou abstract,
pictat în roşu, în sânge,
în cer şi în frunze.
în oricare noapte, în oricare oră,
trece frica şi ne îmbrăţişează
sufletul
şi gândurile bune.
ne omoară ecoul,
ne distruge visul,
iar eu rămân aici.. în realitate,
între gheare şi spini.
între suflete negre şi gânduri cenuşii
îmbrăcată în plumb şi frică,
frig şi tăcere,
printre zgomote şi urlete.

nu-ţi simt prezenţa,  nu-ţi simt căldura,
şi unde eşti, unde te ascunzi?
în a cui haină plumburie trăieşti,
te ascunzi şi iubeşti?
din a cui suflet te hrăneşti
cu zile străine şi sentimente reci?
în al cui vis îţi aşterni imaginile,
cine-ţi calcă urma şi umbra?

câte întrebări..
si oare cine-mi va răspunde?
n-am să ştiu niciodată dacă tu încă eşti
aici sau acolo,
în suflet sau plecat spre alte orizonturi..

oameni în alb-negru, gânduri bolnave
şi priviri pierdute..
zâmbete şterse şi suflete triste.
tristeţe vărsată peste măşti,
nori negri şi ploi reci,
sufletele reci şi sentimente necunoscute.

Încă o toamnă a murit

S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet chircit într-un trup rece,
şi din nou, ochii noştri de pământ
sunt îmbrăcaţi în dor şi în lacrimi.
Şi în ei zac imagini striste şi parcă
prea oarbe să ne mai bucure sufletul
aproape sfâşiat de timpul hain.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
încă un suflet îndurerat ce zace şi
bântuie printr-un trup ce-şi închină
ultimele gânduri la frunze.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
în tine nu mai văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
nici frânturi de zile pline de noi,
în tine nu mai văd nimic.
Vântul muşcă din noi în plină seară
si ne sfâşie rând pe rând
gândurile, speranţele şi ne arde
altarul plin de iubire.
S-a sfârşit încă o toamnă, dragul meu,
o toamnă lipsită de noi,
iar în tine nu ma văd nici frânturi de bucurie,
nici frânturi de poezie,
în tine nu mai văd nimic,
iar altarul gol de iubire arde sub flacăra dorului.

povestea noastră

nu ţi-am spus nimic,
ştiam că o să doară.
acum semeni în durerea mea
tăcere şi picături
însângerate de crivăţ
în iarna asta rece
ce se-apropie de sufletul meu.
n-o să mă întorc la tine.
nici nu am plecat.
sufletul mi-e lângă al tău,
gândul ţi-l încălzeşte pe-al tău.

ne-apropiem de zori,
iau zapada şi-ţi închin
gânduri bune şi speranţe,
iubire si deloc amăgire.

cu gânduri îngheţate
te încălzesc şi aduc soare
prin fiecare picătură însângerată
şi topesc fiecare fir de zăpadă.
era momentul nostru alb.

zăpadă, noi şi eternitate.

povestea noastră, poem în noapte
să fie poezie, să fie cuvânt de dor
în iarnă,
în noapte, în zi,
în zori, în zare.
povestea noastră aici, acum
oricând şi niciodată.
noi aici, acum
cândva şi în eternitate.

era momentul nostru alb,
gândul ţi-l încălzea pe al tău,
era iubire si deloc amăgire,
era zăpadă,
eram noi şi eternitate,
era povestea noastra,
poem în noapte.

Tristeţe târzie

Tristeţi mii, în negură, în noapte,
îmi înghit gândul cel bun şi speranţa
arzătoare,
îmi încarcă sufletul de amar şi îmi îneacă
privirea în vise demult apuse.

Straniu sentiment mă-nghite,
os cu os, gând cu gând,
şi înconjurată de teamă
îmi continui drumul în negură, în noapte.

Cade încet căldura peste tâmple
şi-un tremur adânc mă-mbracă
în linişte.
E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt puternic
în suflet şi peste mine toată.

Eşti aici? Şi oare unde eşti?
Plecat, pierdut, departe, demult, târziu
totul ca-ntr-un vis, se pierde, dispare
uşor şi din ce în ce mai uşor
şi cenuşa rămâne din tot
şi din tot, rămâne nimicul etern al sufletului.

Ne-am ripisit, şi-n mine se strânge mare de amar,
mare, corăbii adânc înfite-n suflet, pescăruşi
ce-şi caută hrană şi nisipul ce-mi zgârie
părţi din corp.
Din cenuşă, din nimic sufletului
răsari, te înalţi şi dispari din nou.

Aştept o tristeţe salvatoare să-mi scoată
trupul din negură, din noapte,
să-mi salveze gândul,
să reaprindă focul speranţei
şi să mă reîntregească.

E linişte, e tăcere, e zgomot şi vânt,
plecat, pierdut, departe, demult,
răsari, te înalţi şî dispari,
şi din tot.. rămâne nimicul etern al sufletului
în noapte, în negură.
E tristeţe târzie, durere şi ecou în noapte.