pustiu

am deschis ochii în mijlocul deşertului
şi doar pustiul era acolo
nu mai era nici mama nici tata sufletu-mi dispăruse
şi mă simţeam ca ultimul om şi cel mai pustiit.

purtam o camaşă albă şi un gând rău
îmi plimbam picioarele prin nisipul aspru
şi căutam oameni
oameni buni oameni rai oameni-suflet
oameni-gand oameni-inimă
oameni în stânga şi în dreapta
oameni în sus şi în jos
oameni nicăieri nicicând.

eram din ce în ce mai puţin eu
şi auzeam ţipete şi strigăte îndreptate către cer
rugăciuni şi blesteme
însă nu era nimeni şi doar pustiul vorbea.

pământul ne mânca pe toţi uşor uşor
şi din ce în ce mai mult
până la ultimul suflu sau gand sau om sau câine.

din pâmânt am venit
si în pământ ne întoarcem
acum sau mai târziu
mai buni sau mai răi
singuri sau însoţiţi.

mergeam neîncetat
şi căutam oameni
când de fapt
căutam un singur om.

pe mine.