Sfârşit de poveste

2014...

                 A fost anul în care mi s-au predat cele mai multe lecţii. Pe unele le-am învăţat, pe altele le-am ignorat cu neruşinare.
                A fost anul în care am înţeles ca a fi om bun este o provocare, pe care cu ajutorul unora dintre voi am îndeplinit-o. Alături de câţiva oameni buni am adus zâmbetul pe chipurile multora dintre noi aflaţi în nevoie, iar asta mă motivează să o fac ori de câte ori pot, am ocazia, mi se cere sau simt nevoia.
                 A fost anul cu cele mai multe căderi şi ridicări, însă din puţinele lecţii învăţate, am înţeles că odată căzut, ai şansa de a te ridica mult mai sus decât erai, mult mai puternic şi mai frumos.
                 A fost un an în care am descoperit şi în care m-am descoperit, am reuşit să-mi ating unele obiective, am câştigat, dar am şi pierdut, mi-am răspuns la câteva întrebări ce mă măcinau, însă trebuie să recunosc că închei anul cu alte întrebări, fără răspuns.
                A fost un an al experienţei, un an în care am înţeles că atunci când pierzi, de fapt câştigi.
                A fost un an lipsit de echilibru, dar cu oameni frumoşi şi echilibraţi. Oameni care m-au ajutat să înţeleg că nimic nu este pentru totdeauna, ci totul trece. Mai ales răul. Oameni puţini, dar buni. Pentru mine, tinere speranţe, indiferent de vârstă. Mulţumesc.
               A fost un an presărat cu momente mai puţin plăcute, un an ce şi-a pus amprenta asupra mea, atât negativ, cât şi pozitiv, iar asta mă bucură. Mă bucură, căci am înţeles că Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubeşte, iar sufletul meu a fost zdruncinat de iubirea Lui.
               A fost anul în care, nu de puţine ori, am uitat de oamenii din jurul meu, am uitat de mine şi de momentele frumoase în care trebuia sa mă bucur. Iertare vouă.
              A fost anul în care poezia mi-a fost suflet, emoţie, durere. Dragoste eternă. Şi, totodată, realizare susţinută de multe suflete. Mulţumesc.
              Am un bagaj mare în suflet şi am trecutul într-o valiză pe care o port cu mine mereu, peste tot. Un trecut pe care nu-l pot retrăi, dar din care eu pot învăţa, iar voi din al vostru  Privesc cu încredere şi entuziasm spre noul an şi îmi doresc să ni se ofere ceea ce merităm, să fim mai buni, mai cu suflet, mai cu încredere, mai cu speranţă şi cu Dumnezeu peste tot.

                      Să vă bucuraţi de sfârşitul acesta de an şi de tot anul viitor. An nou cu bucurii şi reuşite. An nou mai bun, presărat cu bucurii şi reuşite!

ce nebunie

durere în suflet în oase şi-n vene
ochii aţintiţi în tavanul alb ca laptele
privirea pierdută agitată
şi-o ce inima bate şi răsună prin corpul rece.

pereţii se îmbracă într-un ton alert de tristeţe
în cuvinte nespus
şi-o lumină fumurie mi se agaţă de chip;
ce viată moartă - asta-mi şoptesc
să nu simţi nimic şi să simţi doar durere?
ce paradox ce nebunie.

gust amar gânduri negre şi-un suflet de cenuşă
o vreme de sfărşit trist -  haină pentru suflet.

sângele se zbate şi îmbrăţişează venele
le apasă le sugrumă le strânge le omoară
şi-mi spun că urmez eu;
zâmbesc nebunesc şi mă obişnuiesc cu gândul.

privirea mi se înceţoşează iar tavanul dispare
totul dispare.
amarul nu-l mai simt
gândurile-mi fug şi în mine apune liniştea veşnică.
nimic nu mai simt.
ce viaţă moartă - asta-mi urlau gândurile.

zgomotele lumii nu se mai aud
doar un tic-tac pierdut pe undeva printr-un colţ
îmi mai îmbracă sunetul în zgomot şi în amintire goală
pereţii se lasă iar cuvintele rămân nespuse
iar eu pierdută într-un fel de nebunie
într-o viaţă moartă fără de sfârşit
aştept.

???

trecuse ora cu ghinion
cerul s-a stins
mi se stinsese şi sufletul
și de frică am închis ochii.
negru de jur împrejur. întuneric și frig.

îmi imaginam că nu m-am născut
şi parcă era mai bine.
era linişte şi-mi plăcea acolo
acolo lângă sufletul mamei.

aşteptam să-mi rasară flori din mâini
să i le pot dărui
şi să-mi înflorească iubire în gânduri
să o pot iubi.

frigul îmi chinuia oasele
și parcă niciodată nu a fost mai întuneric.
credeam că m-am trezit la sfârșitul zilelor
fără să știu.

îmi imaginam că nu m-am născut
şi era aşa de bine
era bine cum niciodată nu a fost
şi nu va mai fi.

era bine
mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam cu gânduri ofilite de dor.

mărturisire

m-ai întrebat grăbit

nervos, rătăcind printre cuvinte 

ce am; "tu ce ai?"

ce am?

am o copilărie pierdută

am multe gânduri străine

şi pe tine încă te am.

tot ce fac e deja pierdut încă dinainte să fac

şi nu mai am nimic, de fapt.

nu mă înţelegi şi nu mă mir.

am.

şi orice aş avea mi-e străin

şi parcă nu-mi aparţine.
doar dorul de tine e al meu
îmi aparţine
şi orice aş face
nu mi-e străin.

mi-e tare dor de tine
îţi mărturisesc.

şi orice altceva mi-e străin.

??

într-o iarnă crâncenă
cu zăpezi până la geamurile caselor părăsite
doar la flacăra din sufletul mamei te puteai încălzi.
distanţa până acolo mi se părea infernală
şi cum închideam ochii
distanţa se amplifica
iar atunci când tăceam se auzea un urlet
de lup nebun ce părea să se aproapie de mine
ca să mă prindă în gheare de întuneric.

doream să ajung sub pielea mamei
să mă pot încălzi şi să dau nas în nas
cu toate fricile şi durerile ei.

o vedeam. o simţeam. era lângă mine.
ţurţuri cădeau din părul ei îngheţat
şi mâinile-i tremurau peste ale mele
-
mă fascina şi mă îngrozea în acelaşi timp
căci îmi părea un suflet strain pe care-l iubeam.

tăcerea din ochii ei spunea multe
şi îmi plăcea s-o privesc
să-i privesc umbrele de pe faţă
şi lacrimile de cristal
iar ochii ce-nchideau o întreagă pădure
mă fascinau şi mă îngrozeau.

cu mâna dreaptă
îngheţată
mi-a atins sufletul şi mi l-a încălzit.
iarna ţipa din toate colţurile lumii
iar eu mă încălzeam ghemuită la flacăra din sufletul mamei
şi o iubeam.

Veac de singurătate

acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit şi a început moartea,
sufletul meu se zvârcoleşte între bine şi rău
ca un copil în alte braţe decât în ale mamei.

începea sa-mi fie frică de tristeţe,
frică cu adevărat.
lacrimile mele erau mai mari şi îmi ardeau obrazul,
le simţeam
iar în fiinţa mea
ca un vârtej de păsări negre
a început o furtună de temeri, întrebări şi dureri ascunse
abia descoperite.

sfârşit de chin, început de moarte;

acesta va fi oare chinul adevărat?
cel în care eu mă voi risipi fir cu fir,
gând cu gând,
cel în care tu te vei întoarce,
noi ne vom despărţi
şi ne vom rătăci într-un veac de singurătate amară?

atât îmi e de rău şi atât mi-a fost de bine
căci acum
în momentul acesta
în care chinul a luat sfârşit, moartea a început
şi trage de sufletul meu
dorind să-l adăpostească.