luni, 20 octombrie 2014

Cugetare

simţeam în ceafă răsuflarea ta fierbinte
şi gândurile tale-mi
încununau sufletul în spini de trandafiri
sângerii.
păcatele tale prosteşti..
ah, şi iubirea ta grotească
şi-a nimănui,
ce-mi închina chipul în lacrimi de toamnă târzie,
în sigurătate şi în vorbe aievea
aruncate de oamenii cu trupuri moarte,
era durerea putrezită de ani şi ani
şi  încă-n floare uscată de 900 şi ceva de zile
mângâiate de timp, certuri şi slăbiciuni.

plecai, veneai, iubeai, uitai
nu erai altceva decât un du-te vino amărât, permanent
al nimănui
ce îţi purtai sufletul pe ici colo şi dispăreai.
din nou şi din noi.

ţi-aş spune atât de multe
dar mi-e frică că toate cuvintele ar putea ajunge la tine
şi te-ar ucide. ar face-o pentru mine
în locul meu,
apoi ţi-ar desena din toată durerea mea
un zâmbet trist pe faţa înlăcrimată
şi rece, ca de mort
în sufletul meu

joi, 9 octombrie 2014

Poem tăcut

suntem din veci de parcă nici nu am fi,
şi ne-ndreptăm către noapte şi zi
iar eu eram în gol şi cădeam şi nu respiram
îmi era frică şi frig şi durere şi rău
şi credeam că n-o să mai urc niciodată
c-o să mor în lumina lunii însângerate,
c-o să ramân făr-un Dumnezeu
şi c-o mie de păcate şi cuvinte nespuse ţie.
citeam moartea ce-mi povestea despre tine,
ca pe-un basm şi fiecare cuvânt era despicat în patru,
fiecare cuvânt era murdar de suflet,
niciunul alb, toate erau fumurii, reci,
fiecare-avea puţin din chipul răului, din chipul tău
iar tu, erai aruncat într-un colţ
şi printre sufletele imprimate în pereţii albi
îl căutai disperat pe-al tău
care era la mine, prizonier etern al nimănui.