Întâmplare

cred că e o întâmplare.
se face că mi-am scăpat,
într-o zi îmbrăcată-n soare,
sufletul, pe asfaltul
ud, îmbibat în picuri de apă
şi lacrimi,
iar acum nu-l mai găsesc.
serile sunt tot mai reci,
somnul fuge de-un trup gol,
fără de suflet,
lacrimile cad în gol
şi parcă-s tot mai vechi şi mai prăfuite,
iar eu parcă sunt pierdută şi de mine.
caut un suflet şi-un om.
fug în stânga şi în dreapta,
întreb oameni,
unii îmi zâmbesc, alţii îşi şterg lacrimile
de sub ochii înnouraţi,
iar ceilalţi.. sunt pustiiţi
şi spun ca-s ai nimănui.
cred că e o întâmplare
sau sufletul meu a fost înconjurat şi presat
de nişte gânduri otrăvitoare,
iar acum fuge şi se-ascunde de mine.
caut un om şi-un suflet
sau poate că aţi văzut voi un om c-un suflet

Stare II

acum
când toamna-şi poartă
vântul cenuşiu
iar frunzele sale ruginii mă taie bucăţică cu bucăţică
aş vrea să-ţi scriu
un ţipăt
să vezi cum urlă totul prin mine
sau să ţi-l desenez
cu strălucirea stelelor.
întrebări şi temeri
răspunsuri palide şi pline de păcat
un Dumnezeu ce ne ridică şi ne coboară
şi tu cel mă urci apoi mă izbeşti
cu tâmplele de pământul crud şi bătrân
fără niciun drept
asupra sufletului meu
ce zace-ntr-un corp nedemn
şi încununat în răceala tristeţii
moarte şi veşnice
ce mă face sa tremur
ca un copil
cu ochii roşiatici şi plini de fum
pierdut pe un drum uitat de lume
de bucurie şi de joşnice păreri
pierdut de părinţi
şi risipit de timpul necurat.
priveşte-mă cum trăiesc cu inima ta
cu respir aerul tău
şi cum cu toate mâinile lumii adun pământ peste
chipul fumuriu
ce tace peste toate morţile necunoscuţilor.

n-am încercat iubirea
ce se risipeşte
ca vântul
ca fumul
ca fiecare om în parte
oare merită să mor?

Amurg

a înflorit întunericul pe chipul tău,
în flori roşii, de august trist.
din ochii tăi răsar spini,
iar sufletul tău îmi pare-atât de rece
şi îndepărtat, ca o noapte de decembrie.
alergai spre un orizont pierdut;
doar tu
şi câteva lacrimi ce-ţi spălau durerea.
cu măinile murdare de păcat
îţi ştergeai chipul îmbibat în lacrimi roşii,
îngheţate de timp.
din mine ninge, e viscol,
iar ţie ţi-e frig şi frică ca vom apune.
să nu-ţi fie frică. niciun foc nu s-a stins,
niciun cuvânt nu a rămas rătacit în necuvinte,
niciun suflet nu a rămas senin şi curat.
a început durerea să doară
şi în faţă mi se arată un drum lung şi pustiu.
doar eu
şi câteva păsări ce mi te caută îndelung.
era un fel de rău, zidit de noapte şi de lună,
un fel de iad ce clădea dureri şi suferinţă,
un drum încununat cu spinii ochilor tăi goi.
iar tu îmi pareai atât de îndepărtat şi absent.
nici nu mai ştiu cine eşti,
dar mi-e frig şi frică şi ştiu că vom apune
înainte de a răsări.

Poem

maini reci, suflet ravasit de dor, trup ars de dureri,
părăsit într-un sicriu, în liniştea pustiului.
am fugit de lume, de alţi ochi,
am uitat ca am un trup, pe care-l chinui cu dureri,
am uitat  că am păcate ca pedeapsă.
am fugit de oameni, nu-i mai am, nu-i mai găsesc,
căci m-am pierdut pe mine, de ei.
nu mai e loc de tine, de păcate, de dureri,
de fumul roşiaţic ce-ţi încununa ochii.
nu mai e loc nici de florile uitate-n casele
părăsite de iubire şi oameni prieteni cu răul.
acum îmi spălam sufletul într-o mare de iertare
şi speram să nu mă întorc niciodată.
aici soarele nu răsare, vântul nu bate,
picăturile de ploaie nu ard,
timpul nu trece, iar durerile nu dor.
am aşteptat îndeajuns clipa aceasta, a liniştii eterne,
a morţii.
aici se poate muri cu valurile în spate,
nu cu pietrele la gât, blesteme şi pământ peste un chip
spălat cu lacrimi, vechi de-o viaţă.
eram doar eu şi sufletul,
iar în depărtări, puternic, se auzea o toacă,
parcă bătută de timpul ce se apropia din ce în ce mai repede.
te aştept.